Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Legume şi fructe, deschis zilnic


Sabina Balan

23.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E ora 12 şi în jurul meu roiesc drosofile născute din nişte mere lovite, pe care nu mă îndur să le scot de pe raft. Sunt din alea dulci şi moi. Castraveţii stau la locul lor, pe trei rânduri, aliniaţi. Nu pot să suport castraveţii nealiniaţi, pe lângă faptul că e şi o chestie de marketing. Încrederea cumpărătorilor se bazează în proporţie de 60 la sută pe aranjarea mărfurilor pe raft. Preferaţii mei sunt ardeii graşi şi castraveţii. Din ardeii albi fac o piramidă perfectă cu modele din ardeii pestriţi. Din castraveţi fac rânduri perfecte, ca la armată, şi uneori îi sortez în funcţie de mărime. My latest crush sunt gogoşarii mici şi roşii care seamănă cu nişte floricele, dar pentru ei încă nu am găsit structura geometrică perfectă. O fi sindromul obsesiv-compulsiv sau doar dragostea pentru legume? Şi, şi.

Vinetele sunt cele mai greu de aranjat, sunt mari şi diferite, şi lasă mult spaţiu între ele. Roşiile sunt cele mai lejere, arată bine oricum le-ai pune. Trebuie doar să le pui cu partea mai coaptă în sus. Drosofilele astea mă scot din sărite. Sunt nelipsite de la priveghiul oricărui fruct. Unde e o drosofilă, acolo e un fruct care moare. Într-un fel, mă gândesc că e bine să ai mereu pe cineva lângă tine când ţi-e rău, fie şi o musculiţă enervată care vrea doar să scoată oţetul din tine. Asta e criza de la ora 12. La ora 12 am impresia că a trecut jumătate din zi, dar nici pe atât, iar ideea de încă şase ore de stat aici mă deprimă teribil. Mai apuc câte un gogoşar, mă duc în spate, îl mănânc, mai dezbrac un strugure de boabe, mai pun un ardei la locul lui. Mă uit în reflexia mea din geam, îmi verific bicepşii, ţinuţi până acum doar cu activitatea obişnuită a unei tocilare, adică cu scrisul de poezii. Partea bună la cărat baxuri cu legume şi fructe este că îţi dezvolţi muşchii de la mâini şi ajungi să aproximezi până la suta de grame cantităţile pe care le ţii.

Cât de generoase şi cuminţi sunt legumele astea, ele doar ies din pământ ca să fie cumpărate de noi, în lumea lor nu contează dacă te mănâncă un anume om, ele vor doar să nu moară pe raft, lângă drosofile. Oamenii sunt ăia egoişti şi pretenţioşi, care au impresia că, doar pentru că nişte legume stau întinse în faţa lor, au dreptul să le judece şi să le aleagă până la ultima moleculă. Cât de frustrant e să fii o roşie, să ştii că înăuntru NU eşti verde sau veştedă şi oamenii să te creadă aşa. La fel şi pentru pepeni. Secretul e că toţi pepenii sunt la fel. Toţi pepenii sună la fel, toţi pârâie când îi strângi, toţi au codiţa verde, toţi sunt concavi la un capăt. Ăia care nu sunt aşa, sunt aşa pentru că oamenii au crezut despre ei că nu ar fi aşa când de fapt erau. Mă rog, să fiu un pepene în floarea vârstei şi a gustului şi să vină un om la mine să spună că sunt veşted şi că nu vrea să mă cumpere, i-aş exploda în faţă.

Bărbaţii vin singuri şi-şi sună nevestele. Le povestesc marfa de pe raft, adăugând comentarii personale precum "aşa ca ăia de săptămâna trecută", "din ăia cum îţi plac ţie" sau "bun, dragă, zi mai repede cât să iau", apoi închid şi se plâng că orice ar face, femeile critică oricum castraveţii cu care vin ei acasă. Bărbaţii care vin cu soţiile cumpără negreşit un pepene, în alegerea căruia îşi pun la bătaie tot testosteronul cu care sunt înzestraţi, amintindu-le nevestelor şi lor înşişi de ce au fost aleşi să meargă la altar. Femeile vin singure şi-mi împărtăşesc reţetele şi celelalte preţuri de pe piaţă pentru fiecare produs în parte pe care urmează să-l cumpere. Când aleg pepeni sunt sigure şi precise, ghidate de intuiţie sau de vocea unui înger care le spune că un pepene nu e chiar aşa important şi că da, toţi sunt la fel. Odată, am asistat la o despărţire consumată de un cuplu în timp ce cumpăra un pepene. Bineînţeles, eu m-am ales cu pepenele tăiat - aparent, lucrul care a pus capac relaţiei celor doi. Ea a gustat pepenele ales de El şi nu i-a plăcut. Bine, rectific, uneori, alegerea pepenilor e importantă. Dar doar pentru bărbaţi.

În principiu, vin cam aceeaşi oameni, periodic. Domnul cu degetul mic de la mâna dreaptă mereu ridicat burghezeşte care îşi alege ardeii iuţi şi precizează mereu că nu au fost destul de iuţi. Cuplu centenar care cumpără pepeni în fiecare joi şi uită mereu că au cumpărat pepeni şi săptămâna trecută. Doamna misterioasă, slabă şi blondă, coborâtă mereu dintr-un BMW cu număr de Bucureşti, care cumpără morcovi şi roşii şi lasă bacşişuri uriaşe fără să scoată măcar o vorbă. Doamna cu accent rusesc care pune mereu chestii la murat sau la conservat sau la tocăniţe şi care îşi povesteşte reţetele până la sutimea de grame de sare. Domnul drăguţ care mă întreabă mereu ce mai fac. Familia cu copilul incredibil de gras care se joacă mereu cu perdeaua de mărgele din uşă şi care, din iulie încoace, speră să găsească aici "căpăşuni". Cei trei camionagii de sâmbătă care pun mereu la îndoială provenienţa pepenilor şi încearcă să ghicească ţara din care sunt aduşi, de fapt. Mama şi fiica pretenţioasă, îmbrăcată mereu în roz. Nişte bişniţari de provenienţă incertă care-mi gustă toate fructele din magazin. Omul de afaceri foarte parfumat care vorbeşte la telefon şi ia câte cinci kilograme de orice. Doamna foarte slabă care cumpără mereu foarte mulţi castraveţi (într-o zi a venit cu soţul, la fel de slab, probabil, principalul consumator de curcubitacee). Şi, nu în ultimul rând, toţi angajaţii de la pensiunea de alături care cumpără pe datorie.

Într-o zi, a venit la mine un grup de turişti de prin Austria, cărora le-am dat apă din sticla mea şi nişte fructe. Au fost foarte impresionaţi că cineva, in the middle of nowhere, vorbeşte atât de multă engleză. Mă rog, făceau o excursie în Balcani, veneau din Bulgaria şi urmau să treacă graniţa în Ucraina. Le-am zis - baftă! Mi-au zis că regretă excursia din ziua a doua. Una dintre turiste era o tipă de vreo 30 de ani, cu dread-uri blonde, mulţi cercei şi orientări vestimentare avangardiste. Foarte timidă, de altfel. Când vorbeam cu ea, în magazin intră un cuplu de bătrânei neaoşi. După ce pleacă turiştii, cu tot cu tânăra extravagantă, bătrânelul se apropie de tejgheaua mea şi mă întreabă siderat - "Auziţi, da' ce-avea doamna aia în cap? Ăla era părul ei?!" Zic că da, că e o împletitură specială. "Ptiuuu! M-am speriat, am crezut că e bolnavă sau ceva şi are perucă, săraca, da' aşa..." Soţia lui începe să-mi povestească despre cum îşi spălau femeile înainte părul cu gaz, ca să fie puternic şi strălucitor, şi apoi îl împleteau. Noroc că nu multă lume ştie engleza aici, in the middle of nowhere.

Da, e cam ca o benzinărie în Texas. O caşcarabetă lângă autostradă, printre dealuri, lângă o pensiune. Important e că e deschisă zilnic şi că are auto-aprovizionare, adică nişte sere în spate, de unde patru oameni culeg ce le spun eu să culeagă. Apoi eu aranjez pe rafturi, oamenii vin, strâmbă din nas, cumpără şi ciclul se repetă. A, am şi un radio WAXIBA cu carcasă de lemn, care prinde doar Radio România Actualităţi şi nişte posturi în rusă. Dacă mă plictisesc? Nu. Admir spectacolul.

Ah, am prins o drosofilă!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer