Dragă cititorule

Dragă cititorule,

Să ştii că te-am minţit ca o curvă ordinară. Nu sunt nici măcar un infim procent din ceea ce am scris eu că sunt şi ceea ce ai citit tu că sunt. În spatele gardului de cuvinte fricoase stă un leopard şi mai fricos, care a fost dezbrăcat de blană şi pus să facă striptease de amorul artei, iar başca, lui îi place matematica. Nu mai fi şi tu aşa credul când vezi oameni din ăştia, artişti din ăştia despre care mama ta îţi vorbea în copilărie, copii din ăştia, care scriu la persoana întâi. Aia e minciună curată, niciun om întreg la minte nu scrie la persoana întâi. Şi mai ales, lucrurile pe care le-am spus eu. Îmi pare rău. Poate că la un moment dat ţi-a plăcut ce-am scris, poate că ai crezut şi poate că ţi-ai imaginat ce mişto ar fi fost să fi fost tu în locul meu, şi chiar ţi-a plăcut gândul ăsta şi, citind mai departe, chiar ai crezut că treci şi tu prin aceleaşi chestii şi că simţi la fel şi că faci la fel... E o minciună. Tu nu aveai cum să trăieşti aşa ceva pentru că nici măcar eu nu am trăit aşa ceva. Am minţit. De dragul trăirii.

Uneori, când scriu, am impresia că ceea ce scriu eu e de fapt adevărata realitate şi ajung să uit dacă în realitate chiar s-a întâmplat cum scriu eu sau pur şi simplu altfel. Cred că există şi o boală pentru asta. Dacă există, sigur o am. Cred cu tărie că ceea ce scriu eu devine viu, undeva. Totul porneşte de la faptul că nu există realitate pură, nealterată, pentru că fiecare avem câte un filtru prin care o vedem, aşa că nu avem la ce să ne raportăm ca să ne dăm seama dacă realitatea pe care o vedem noi e cea corectă sau nu (aici intervenind doar normele sociale, dar şi acestea, variază), pentru că nu există niciun filtru obiectiv, aşa că realitatea e un fel de pia mater, un strat dubios, care ne apără şi pe care noi proiectăm tot ce vrem noi, un spaţiu de stocare care, văzut fără niciun filtru, ar arăta indescriptibil, ca o tonă de fier vechi casat, ca nişte zero şi unu la infinit. Ei bine, pe această pia mater eu am ales să imprim cu aceeaşi forţă cu care îmi stochez viaţa, tot ceea ce scriu. Pentru mine, există o a doua pereche de ochelari cu care pot să văd realitatea scrisă şi să mă cufund în ea, ca într-o cadă parfumată, iar de ceva timp, au început să mi se deregleze dioptriile astfel că văd realitatea scrisă şi cu ochii liberi, iar pe cea a vieţii, şi cu lentilele scrisului. Ce pretext lung... E un pretext, în fond, o minciună e tot o minciună, indiferent în ce realitate te-ai afla. Îmi pare rău, deci, că v-am minţit şi acum că ştiţi că nu am făcut-o dinadins, sper că...

Doamne, cum mă las furată! Cum adică nu am făcut-o dinadins?! Bineînţeles că am făcut-o dinadins! Mi-am schimbat realităţile şi am ales să fiu oarbă uneia şi foarte sensibilă alteia, conform lucrurilor din ele pe care nu le puteam privi sau pe care voiam să le văd şi să le vadă şi ceilalţi. Am schimbat realităţile între ele ca pe nişte şosete desperecheate. Pe cine încerc să mint? Încă fac asta. Îmi pare rău. Dacă vă convine, lăsaţi-vă minţiţi. Dacă nu, daţi-mi un şut în fund şi aruncaţi-mă în stradă cu şosete cu tot.

În orice caz, frica cea mai mare a mea e că, dacă mor, o să rămână ceva nescris. O prostie, o capodoperă, un decor, un personaj, mi-e că n-o să nasc destul de mult pentru realitatea pe care mă tot căznesc să o îmbrac. Dacă o să se-ntâmple asta, adică să mor înainte să scriu ce am de scris, vă las nişte instrucţiuni precise şi vă rog să pătrundeţi în realitatea mea şi să o completaţi. Vă dau şi ochelari, şi tot. Trebuie doar să-mi iertaţi minciunile, ceea ce oricum va fi inutil, pentru că voi fi moartă, iar voi veţi putea să-mi aflaţi toate secretele dacă ajungeţi la realitatea mea. Dar, totuşi, creştineşte vorbind, e bine să mă iertaţi dinainte. Nu ştiu de ce am frica asta, nu sunt ipohondră, cred că mai degrabă, sunt prea ataşată de ceea ce creez. Dacă aş fi fabricant de răţuşte de cauciuc, aş muri de spaimă că n-o să apuc să fac răţuşte de cauciuc pentru toţi copiii din lume sau, şi mai şi, răţuşca de cauciuc perfectă! Cam aşa gândesc şi eu. Întrucâtva, cred că am să schimb lumea şi mi-e frică că n-o să apuc să o fac. În orice caz, mint.

Dacă mai existau dubii,
Sabina Balan