Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

dumnESEU


Sabina Balan

23.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Primul moment în care am început să mă îndoiesc de tot ce ştiam despre Dumnezeu şi religie a fost în clasa a unşpea, pe la 18 ani, când am început să învăţ filosofia în liceu. Etica aristotelică şi morala kantiană mi s-au părut dintr-o dată mult mai coerent formulate decât orice manual de religie sau predică bisericească şi, chiar dacă nu foloseau aceleaşi pilde şi porunci, accesau în mine toate resursele credinţei de care dispuneam. Până atunci, însă, aveam o istorie personală de bun creştin. Făceam parte dintr-o familie din provincie care mergea la biserică duminica şi la slujbele importante, ţinea posturile, dădea de pomană, se spovedea şi împărtăşea cum se cuvine. Simplu, fără habotnicie.

Îmi plăcea să merg la biserică, îmi plăcea disciplina pe care mi-o ofereau acele două ore state în genunchi şi mi-era frică de replica preotului "şi ne iartă nouă păcatele noastre cele grăite, cele negrăite, cele făcute cu fapta, cu vorba sau cu gândul", care răsuna ca un clopot în mintea mea, mai ales partea cu păcătuitul în gând. Îmi plăcea lupta cu propria minte de a nu gândi în afara contextului de a fi acolo şi îmi dădeam bobârnace de fiecare dată când mintea mea zbura la alte lucruri, apoi o aduceam la loc, apoi mă gândeam că simplul gând că nu ar trebui să te gândeşti la altceva e un gând parazitar şi o luam de la capăt. Îmi plăcea şi faptul că oamenii cântau împreună sau se rugau împreună şi se crea un ecou frumos, ca aplauzele în sala de teatru.

Am avut, totuşi, devieri de la această simplitate. La 7 ani am leşinat la liturghia de duminică dimineaţă la care trebuia să mă împărtăşesc, pentru că nu avusesem voie să mănânc sau să beau nimic înainte de Sfânta Împărtăşanie, şi până să îmi dau seama că a fost o reacţie fizică normală, m-a bântuit ideea că eram posedată de diavol. Până pe la 14 ani juram în faţa prietenelor mele că virginitatea e o minune şi trebuie păstrată până la căsătorie, că de nu... e un mare, mare păcat (şi argumentele mele în faţa lor se cam opreau aici). Până să-mi rafinez stilul de învăţa, nu puteam să-mi explic dacă nu cumva luam note mari pentru că mă rugam în fiecare dimineaţă înainte să merg la cursuri sau doar pentru că eram o tocilară. Cu toate astea, chiar şi atunci când credinţa mea era naivă, orbească, neatinsă de vreun mecanism raţional sau vreo întrebare, asta nu mă împiedica să am o copilărie sau o adolescenţă normală, să calc strâmb, să fac prostii, să ascult toată muzica din lume, să-mi placă rock-ul, să citesc tot ce-mi pică în mână, fără să-mi imaginez măcar că Dumnezeu m-ar putea pedepsi sau că asta l-ar supăra. Plasa mea de siguranţă nu era faptul că mă întorc seara acasă şi îmi cer scuze în rugăciune sau că merg la biserică şi asta mă salvează. Chiar şi atunci, eram absolut sigură că Dumnezeu nu ţine cont de aceste aparenţe şi banalităţi, o aveam pe mama să mă boscorodească pentru micile scăpări, Dumnezeu intra la alt departament - The Bigger Picture.

În mod ciudat, până la marea mea revelaţie raţională, vinovăţia post şi pre-factum în faţa divinităţii se manifesta foarte rar, spre deloc. Ştiam că, în definitiv, sunt un copil bun, că nu sunt perfect, dar perfect e numai Dumnezeu şi că El nici nu-şi doreşte asta de la mine. Vinovăţia a apărut abia mai târziu, după manualele de filosofie, după cristalizarea efectivă a noţiunii de păcat atât în mintea, cât şi în viaţa mea, după ce am început să mă îndoiesc. Dumnezeu începuse să aibă tot felul de cereri absurde, şi, de fapt, greşesc când spun că El le avea, pentru că le primeam de la oameni din jurul meu, care nu sunt sigură dacă îi erau subordonaţi sau nu, chit că îl citau. Trebuia să ţin cont de tot felul de lucruri, să mă închin musai cu faţa spre est, să nu mă legăn în biserică, să pun mâna pe haina preotului la nuştiucare moment, să nu fac păcate în anumite zile ale săptămânii, să nu cos duminica, chestii mici care veneau peste alte porunci pe care deja nu le respectasem, nu din răutate... ci pur şi simplu, pentru că voiam să văd cum e, şi care mi se păreau inutile. Aşa că alegeam să nu le respect. Această alegere mă făcea să mă simt vinovată. Când minţeam sau înjuram, de exemplu, eram conştientă că fac ceva rău, de care, probabil îmi va părea rău, dar alegeam doar contextul care să-mi motiveze păcatul, un context în care păcatul să nu mai fie atât de păcat nici în ochii mei, nici în ochii altcuiva, însă acum alegeam să fac acele lucruri considerate păcate, negându-le total dimensiunea de păcat. Mă simţeam vinovată pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu e de aceeaşi părere cu mine. Ideea mea de Dumnezeu în care crezusem până atunci ar fi trebuit să fie.

Pasul următor a fost să cer un sfat de la cel mai îndreptăţit să ştie şi să sfătuiască pe tema în cauză. Preotul. Acest profesor ciudat pe care îl vedeam destul de des, dar cu care mă întâlneam doar de două ori pe an, într-o încăpere lăturalnică, chircită pe genunchi, cu o prelată deasupra capului. Spovedania era pentru mine (mai ales, pentru tocilara din mine) un test grilă oral cu 95% şanse de reuşită materializată în Sfânta Împărtăşanie, ceea ce mă reconforta. Vedeam uneori bătrâni în faţa mea la coadă la spovedanie care stăteau minute în şir şi povesteau oarecum traumatizaţi, aşteptând binecuvântarea preotului, şi mă rodea o curiozitate bolnavă să ştiu ce atrocităţi au putut să facă. Mă întrebam câte minute stai pentru un adulter? Dar pentru un avort? Dar pentru ceva mai rău... ooo, atunci stai şi jumătate de oră, ceva mai rău necesită detalii la dosar. Ei bine, de data asta, m-am dus la spovedanie, într-un post al Paştelui, prin primul an de facultate, hotărâtă să povestesc tot ce mă macină, să îi fac preotului portretul robot al Dumnezeului în care cred eu şi să-i cer o părere, convinsă că voi trece oricum testul. Am rămas ultima la coadă, am lăsat pe toată lumea în faţa mea, ca să nu supăr pe nimeni când voi petrece timpul meu cu preotul. Am ajuns, într-un final, chircită pe genunchi, cu o prelată deasupra capului.

Mi-am ales cu bună ştiinţă un preot tânăr, carismatic, de la o parohie care nu era a mea. De cum m-am aşezat, a început grila de întrebări, la început destul de informale, despre mine, despre mediul în care mă învârt, curgând repede către întrebări cu păcate concis formulate, la care nu puteam să răspund decât cu DA sau NU şi pe care nu ştiam cum să le sparg cu completările mele filosofice. După vreo patru, cinci DA-uri incriminatoare despre alcool, tutun şi relaţii cu băieţi, preotul îmi spune fără vreo inflexiune suplimentară a vocii să vin următoarea zi pentru aghiasma mare şi să-mi fac cura cu rugăciuni. Sună clopoţelul. Mă ridic. Am picat testul în mai puţin de cinci minute. A fost o lovitură grea atât pentru ambiţia mea şcolărească, cât şi pentru îndoiala mea în legătură cu Dumnezeu. Am încercat să o primesc ca pe un leac şi m-am prezentat a doua zi pentru aşa-zisa aghiasmă. Fiindcă eram o neiniţiată, mi-am petrecut toată dimineaţa stând la o coadă care nu era a mea, fiind reorientată de nişte babe uimite de faptul că eu, fată tânără, aşteptam aghiasma, mergând în linie cu încă doi bărbaţi şi un puştan ceva mai mare decât mine, spre apa ce mirosea a căinţă. Atunci am cunoscut-o pe prietena cea mai bună a vinovăţiei, ruşinea. Ea m-a alungat aproape definitiv din biserică.

După acest episod, am început să trăiesc în plin apogeu al epocii raţionale, în care încă mă mai aflu, doar că nu îl mai văd aşa, ci ca pe o concesie personală, un acord între mine şi această divinitate pe care mi-am permis să mi-o imaginez, în loc să o iau de-a gata. Vinovăţia a dispărut treptat, făcând loc mantrelor personale. Mi-am vindecat îndoiala spunându-mi că lui Dumnezeu îi place mai mult când Îl caut mereu şi bâjbâi după definiţii, decât atunci când mă complac în certitudini. Am delimitat păcatele mici de păcatele mari, spunându-mi că Dumnezeu este apărătorul Binelui pe termen mediu şi lung şi că pentru consecinţele imediate ale faptelor mele pot să plătesc pe loc, fără să-l deranjez pe El. Mi-am jurat că Dumnezeu are simţul umorului. Trebuie să-l aibă. Trebuie să stea acolo sus şi să râdă cu grohăieli din alea simpatice de toţi serioşii şi împietriţii care-L citează ca pe un manual de Limbă şi Literatură. Trebuie să râdă şi de mine, acum când scriu asta, încercând să mă salvez în ochii Lui. Mi-am jurat că ne vrea Binele şi că toleranţa, aşa cum o visăm cu toţii, începe de la El, anulând ideea de pedeapsă, atât de mult vehiculată de biserică. Am semnat împreună decretul prin care îl numesc cel mai bun pedagog, ever... Nu profesor, pedagog. Acela dur, acela care te face să râzi, acela care te învaţă, acela la care preferi să iei o notă mică decât să copiezi. Acela care îţi permite să-l sufoci cu întrebări sau chiar să-l întreci, ca să te facă să înţelegi. Dumnezeu e un pedagog bun. Nicio pildă, nicio altă dovadă, logică sau afectivă nu mă poate zdruncina.

Cu toate astea, nu pot să numesc această precară certitudine a mea - ortodoxism, şi faptul că mă simt ca o sectă religioasă formată dintr-o singură persoană, mă nelinişteşte. Nu mă face să mă îndoiesc de Dumnezeu, fie că e al meu sau al tuturor, dar mă face să mă simt singură. Biserica, cred eu, nu mai reprezintă nici ea ortodoxismul, ci poate o osatură a lui, o formă arhaică de raportare la un univers static, care nu se mai potriveşte demult cu cel în care trăim astăzi. Chiar dacă nu vreau să o distrug de tot în conştiinţa mea, mă apropii de ea doar ca să-mi amintesc plăcerea pe care o simţeam când eram copil. Oamenii care se închină la biserici sau în biserici ar trebui să-şi pună măcar o dată întrebarea dacă nu cumva au fost răpiţi de o formă şi au pierdut fondul, acel fractal perfect indescriptibil şi personal care este credinţa într-un dumnezeu, dacă nu în Dumnezeu. Iar în singurătatea mea, mi se face greaţă când văd coliziunea dintre arhaismul prăfuit al dogmelor, al Bisericii ca instituţie şi al oamenilor care cred în ea şi mass-media. Ştiri despre sfinţirea apelor din conducte, de Bobotează, site-uri despre adevăraţii creştini care manipulează cu aceleaşi mecanisme ca şi marketing-ul, liste cu păcate şi preoţi care scriu pe bloguri despre cum e să mori în ziua de Haloween, costumat. Eu şi Dumnezeul meu, pe care îmi permit chiar să-l numesc Dumny, fără să-mi fie frică sau ruşine, râdem de toate astea, pentru că da, avem simţul umorului şi ne întristăm pentru că, da, unii nu-l au.

În final, acest concept al divinităţii cu care defilez se bazează pe două teorii. Prima, o replică a profului meu de religie din liceu, o minune de om, domnul Purice, a cărui imagine o suprapun uneori peste însuşi conceptul meu. "Creştinismul e singura religie din lume în care omul poate accede la statutul de Dumnezeu, îl poate primi pe Dumnezeu înăuntru, fizic, prin Sfânta Împărtăşanie şi, deci, poate deveni Dumnezeu." Adevărat sau nu, nu mi-a păsat niciodată, era o după-amiază însorită, stăteam în bancă, mă uitam la praful de cretă din aer şi ascultam această revelaţie care m-a dus mai târziu spre alte revelaţii. A doua, învăţând la facultate despre filme, despre scenarii de filme, despre poveşti şi analizându-le, am ajuns la concluzia că există două feluri de a empatiza cu o poveste şi, mai degrabă, cu un personaj. Prin suprapunere, adică te indentifici cu el şi empatizezi, sau prin juxtapunere, adică îl obiectivezi, dar îi stai alături şi empatizezi. Nu ştiu dacă a spus-o altcineva, sau am gândit-o eu, dar cred că la fel stă treaba şi în înţelegerea oricărei forme de religie sau divinitate. Poţi să-i fii aliat sau poţi să-i fii subordonat. Iar eu, până acum, am ales prima variantă.

Amin!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer