Pleoapele mi-s muşuroaie de furnici, iar dedesubtul lor este o continuă mişcare. Ziua se deschid şi pornesc agale câteva furnicuţe, gata să exploreze împrejurimile. Dar noaptea... Noaptea se petrec cele mai multe întâmplări. Nimic ciudat, toate minuni. După apus, fanteziile o iau razna şi nu se opresc din mişcările lor până la răsărit. Atunci se îndrăgostesc visele de furnicuţe şi se iubesc toată noaptea. Se zvoneşte că cerul nu s-ar crăpa de ziuă dacă măcar o iubire din cele multe consumate sub pleoapele-muşuroaie nu ar fi dusă la capăt, iar strigătul ei nu ar zgudui întunericul. De aceea nu există somn fără vis, pentru că altfel nu ar mai răsări soarele.
Nasul meu e ca o fiară sălbatică ce adulmecă viaţa. Când îi prinde aroma, o îmbrăţişează întru totul şi şi-o imprimă în foiţele cerebrale. Când mi se face dor de viaţă, îmi deschid cutia craniană şi o las să respire.
Buzele-mi sunt muşchi care indică nordul. Mereu nordul, unde e rece şi se păstrează totul mai bine: gusturile, amintirile, porţiunile de piele... Dar tot acolo bate vântul şi cum vin toate aceste lucruri, aşa şi pleacă. Numai pe interiorul buzelor, unde e cald, se găseşte... esenţa. Acolo este spaţiul cam strâmt, aşa că nu încap prea multe lucruri; dar ştim cu toţii că esenţele tari se găsesc în sticluţe mici. Sărutul meu e pretenţios, aşa că dacă vrei să deschizi sticluţa, ai face bine să porţi arome curajoase pe buze.
Pielea mea e o poieniţă unde bate mai mereu soarele şi în fiecare por şade câte o zânuţă magică. Fiecare zânuţă are un săculeţ cu praf de zbor. Dacă se întreabă lumea de ce plutesc atunci când sunt fericită, ei bine, e din cauza lor. Ele reacţionează mereu la stimulii care ne determină să zâmbim. De aceea, atunci când te văd, trebuie să port căciulă, pentru că printre nori e destul de răcoare.
Braţele îmi sunt cabană, iar mâinile plapumă. Atunci când îmbrăţişez, ofer toată căldura şi protecţia. Iar dacă îmi deschizi pieptul şi te strecori acolo, menţii aprins focul şi ne putem încălzi până când urlă visele şi furnicuţele. La cabana mea nu se plăteşte chirie. Mie mi-e de ajuns un zâmbet ca să mă deschid şi să mă transform într-o gazdă iubitoare.
Picioarele mele duc tot acest ansamblu de metafore aşa că nu-mi permit niciodată să fiu obosită. Sunt un ecosistem ambulant şi dacă mi-aş permite un moment de stat, s-ar pierde totul. Dar ce bine că eşti şi mă scuteşti de mers pe jos! Şi ce bine că mi-am luat căciulă înainte să plec de acasă...
(Ilustraţie de Ioana Pătraşcu)