Timpule, şezi blând, tată! Mă spăl pe mâini cu tine, pe faţă, pe corp, pe cap, numai ca să te mai ţin aproape. Dar o parte te usuci, o parte intri în piele, o parte te evapori. Oare dacă
mi-aş lăsa părul lung, ai sta mai mult cu mine? Nu vreau să te opresc, nici să te încetinesc, că nu am eu niciun drept, vreau numai să îmi dai răgaz să te ascult, din momentul în care ieşi din robinetul tău de timp, până când te scurgi de tot. Şi aş mai vrea să îţi pot da motive să te schimbi, să te scurgi altfel. Numai nu roşu, că nu vreau
să-mi curgă sânge din piele.
Mi-e frică de răni, mai ales de cele deschise, că strâng numai mizerii şi ajung să se închidă triste. Nu vreau să curgi nici plin de bulbuci. Nu
c-aş fi turbată... Şi totuşi, dacă sunt...? Nici
n-aş vrea nici să curgi curat, că
nu-s chiar uşă de biserică.
Aş vrea, dacă se poate, să mă scurgi şi pe mine odată cu tine. Numai puţin, să văd cum e. Sunt curioasă să văd unde te duci după ce ieşi din raza mea vizuală. Vorba vine că în amintire, dar pot eu să am încredere în vorbe?
De-o bucată de vreme nu mai simt nimic. Spune şi tu, în cine să mă mai încred?
Am stat în cadă atât de mult, până când
mi-a amorţit corpul şi mi
s-a încreţit pielea. Poate, dacă îţi ofer şanţuri în care să te strângi, voi rezolva ceva. Buricul nu
mi-e de ajuns...
(Ilustraţie de Ioana Pătraşcu)
