Iau eu una, tu iei una. Eu o pun pe mână stângă, iar tu pe cea dreaptă. Cu mâna mea dreaptă apuc mâna ta stângă şi pornim la drum.
E o singură cărare curăţată de zăpadă. Ce facem?
Eu pe stânga, tu pe dreapta, iar la mijloc vor pluti palmele noastre încleştate. Ne va intra zăpadă în bocanci, dar zăpada înseamnă bucurie şi nu e plăcere mai mare decât să păşesc printre lucrurile care îmi aduc fericirea alături de tine.
E un singur bec pe tot drumul. Ce facem?
Eu mă prostesc, iar tu va trebui să fii mereu cu o jumătate de pas înainte, cealaltă jumătate rămânând la mine. Astfel te voi face să zâmbeşti şi în modul acesta vom avea lumină pe drum, la fiecare pas.
Nu ştim încotro ne îndreptăm. Ce facem?
Ce bine! N-am mai avut demult atâta libertate...
Apar din ce în ce mai mulţi oameni pe cărare. Ce facem?
Poate că îi putem întreba încotro se îndreaptă şi aşa aflăm şi noi despre un loc frumos de stat peste noapte. Dar ei călătoresc separat şi în beznă. Nu merge niciunul prin zăpadă, cu toţii merg pe cărare şi fiecare are câte o pereche de mănuşi. Deşi avem lumina noastră, ei se tot izbesc în noi şi nu-şi găsesc timp să schimbe două vorbe. Aşa că trebuie să ne mişcăm dintr-o parte în alta. Când la mine, pe stânga, când la tine, pe dreapta. Pe cer se tot şerpuiesc două stele. Ah, suntem chiar noi! Cerul s-a cristalizat şi a devenit o mare oglindă. Ce ne mai place să ne admirăm...
Uite o cabană cu lumini aprinse! Ce facem?
Poposim negreşit! Ne dăm seama din drum că acolo vom găsi oameni zâmbitori, fiindcă în jur e totul luminat. De cum intrăm, se luminează mai tare încăperea. Oamenii ne oferă cu bucurie o cameră la mansardă, să ne putem oglindi toată noaptea, cât ni se usucă bocancii şi mănuşile. De pe drum, până-n mansardă, mâinile noastre nu şi-au dat drumul, astfel încât pe cer se tot plimbau două stele prinse între ele.
E un singur pat şi nu sunt învelitori. Ce facem?
Mai întâi ne dăm jos bocancii, apoi mănuşile. Continui să te ţin strâns de mâna stângă, o apuc şi pe cea dreaptă, privind continuu cerul şi cele două stele care se unesc şi mai tare. Ne urcăm în pat, stelele strălucesc mai puternic şi parcă pulsează. Singurul mod prin care ne putem încălzi e să ne fim propriile pături. Aşa că dintr-o îmbrăţişare, stelele din marea oglindă au devenit una. Iar noi zâmbim atât de mult, că reuşim să luminăm până se crapă de ziuă. N-am mai văzut în viaţa mea o stea mai strălucitoare! Toată noaptea am fost extrem de curioasă...
E dimineaţă. Ce facem?
Mănuşile şi bocancii s-au uscat. Aseară a nins în continuu. Cărarea abia dacă se mai vede printre troienele gigantice. E frumos cum, după o asemenea noapte, a doua zi toată fericirea cade deodată din cer şi se aşterne în faţa ta.
Avem o singură pereche de mănuşi. Ce facem?
O punem în buzunar şi ne luăm fericirea în mâinile goale. Apoi, cu ea cuprinsă între palma mea dreaptă şi palma ta stângă, pornim din nou la drum. Zăpada s-a cristalizat şi a devenit o mare oglindă. Ce ne mai place să ne admirăm...
Nu ştim încotro ne îndreptăm, cerul este nesfârşit.
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)