Acum am intrat în amintiri. Aici m-am împotmolit puţin şi m-am oprit. Acum aş cam avea nevoie la baie. Aici intervine greul: acum mi-e o lene de nedescris. De obicei mi-e lene, într-o înşiruire incredibilă de "aici"-uri şi de "acum"-uri. "Aici nu se întâmplă nimic. Acum nu am nicio reacţie. Aici şi acum nu se întâmplă nimic." Azi mi-am spus că jocul acesta trebuie să ia sfârşit. Acum nu mai sunt un copil şi de aici începe viaţa mea.
Acum mi-am pierdut inspiraţia şi mi-e puţin frică, pentru că aici este o mare de imagini în care plutesc şi nu ştiu pe care să o aleg. Nici măcar nu ştiu unde plutesc acum: pe apă ori în aer. Un lucru e cert - aici nu e uscat. Şi totuşi, un lucru e incert - deşi nu e uscat, oriunde ar merge gândul meu, lasă o urmă. Şi aici. Şi aici. Şi aici...
Acum s-a închis şi s-a deschis televizorul de unul singur. Acum îmi bate inima foarte tare. Inspiraţia nu o voi găsi în nici un caz aici, în spaimă, iar dacă inima îmi bate deja, de ce să îmi mai bat şi capul?
Acum mi s-a descărcat bateria de la laptop. Aici e momentul în care eu înjur. Acum s-au dus ideile. Acum am venit în camera mea. Aici e foarte frig. Acum mă simt goală. Acum scriu în gol. Acum aştept să mă umplu.
Acum mi-a venit o idee! Aici ia naştere un studiu! Vei deveni subiectul meu de observaţie, chiar dacă nu eşti acum aici. Acum eşti în gândul meu. Şi acum. Şi acum. Şi acum...
"Suntunhamac" e un cuvânt nou inventat. Mă leg de tulpinile sufletului tău şi mă leagăn agale în bătaia vântului ce bate pe aici. Ce se întâmplă? Ai răcit? De câte ori ţi-am spus să nu mai laşi geamurile deschise? E un curent groaznic aici! Minunat, acum te-a luat şi frigul...
Aş putea să încap şi eu în suntunhamacul din sufletul tău, numai că eu dorm într-un mod destul de ciudat. Asta nu va fi o problemă, dacă nu te deranjează mâinile şi picioarele întinse brambura. Dar acum n-ai ce să-mi faci, pentru că sunt deja aici.
Într-o dimineaţă, într-un "acum" din trecut, m-am trezit pe dos, numai că eram "aici", la mine în pat şi eram singură. În suntunhamac nu cred că s-ar putea întâmpla asta. Ei, şi, dacă s-ar întâmpla, ce? Se întâmplă atât de multe lucruri pe dos pentru care nu cere nimeni explicaţii!... Noi de ce am cere? Dar nu mai contează, sunt aici acum.
Dacă ţi-e frig, poftim, mai ia încă un rând din mine. Îţi mai ofer o mână, să te înveleşti. Acum îţi învelesc sufletul cu mâna mea! Asta chiar e drăguţ. E demn de apreciat, nu? Sunt aici! Trebuie să ne bucurăm acum!
Oh, iartă-mă, nu am vrut să te strâng chiar atât de tare. Aici intervine obişnuinţa, pentru că mi-e tare drag sufletul tău. Îţi place în suntunhamac?
Ai adormit. Acum stau şi te păzesc. Nu mă voi mişca de aici, dar deja ştii asta, de asta dormi ca un prunc.
Te-ai liniştit. Vântul s-a oprit, dar s-au aşternut norii. Nu-i nimic! Mă voi cocoţa cumva pe tulpinile sufletului tău, să-ţi ţin adăpost. Mie îmi place ploaia, nu mi-e frică să mă ud. Dacă încerci cumva să mă testezi, în ideea că nişte norişori mă vor speria, ei bine, nu... Frica mea a trecut, am ales imaginea care trebuie, iar aici, acum, nu fac decât să mă bucur de ea. Tu eşti imaginea care s-a transpus în realitate. Eşti aici acum.
Ai trecut deja la visul următor. Te-ai întors pe partea cealaltă şi în felul acesta îţi laşi urmele peste tot. Acum, că mi-am găsit inspiraţia, ar trebui să mă culc, dar nu pot. Nu vreau să pierd nimic. Continui să te susţin, mai ales acum, că nu mai eşti un simplu gând. Acum scriu din plin, pentru că laşi urme în fiecare secundă. Aici şi-acum. Şi aici, şi acum. Şi aici, şi acum. Şi aici, şi acum...
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)