Acordă-ţi 5 minute. Nu contează în ce stare te afli, dacă eşti liniştită sau nu, dacă ţi-ai găsit sau nu pacea interioară, indiferent de ce înseamnă asta. Poate fi acea stare în care te gândeşti la nimic sau aceea în care te bucură absolut orice. De exemplu, stai în pat şi te uiţi pe tavan... Te uiţi pe pereţi, la lucruşoarele agăţate şi la nimicurile lipite pe ei. Şi cu fiecare nimic în parte, dacă-l iei pe cercetate, vei descoperi că are o tentă foarte personală şi că fiecare chestie lipită pe peretele tău are o poveste. Sunt extrem de vulnerabilă acum, pentru că până şi cuvântul "chestie" mă face să ies puţin din călătoria asta. Şi nu e nici măcar o călătorie, e un moment în care stai şi priveşti în jurul tău.
Acordă-ţi 5 minute să stai şi să priveşti. Nu-ţi recomand să faci asta o dată pe zi, uneori chiar nu ai timp sau îţi doreşti să nu ai timp. Sau nu-ţi doreşti să ai timp, sau îţi doreşti timp, dar nu-l ai, sau ai timp dar nu ţi-l doreşti. Sau ai timp şi nu ştii ce să faci cu el. Acordă-ţi 5 minute când simţi nevoia sau când simţi că nu ai nimic altceva de făcut. Dacă simţi că te plictiseşti nu lăsa să treacă peste tine cele 5 minute de care te poţi bucura din plin.
Gândeşte-te la ceva frumos, la ceva ce îţi place, la ce te-ar linişti. Uite, pe mine m-ar linişti foarte mult să fiu acum în locul pe care îl visez de când sunt mică, deşi nu e ceva legat neapărat legat de copilărie, dar mă duce inevitabil cu gândul la ea. Nu pot să spun că am avut o copilărie fabuloasă. Am avut una fericită, pentru că am fost şi sunt înconjurată în permanenţă de oameni care mă iubesc şi au grijă de mine, indiferent de ceea ce îmi trece prin cap. Dar chiar şi acum, când am crescut, cred că ăsta e singurul plan care a rezistat peste timp. Îmi doresc o cafenea, un pub, un loc'şor în care să stau şi să fiu liniştită. Un loc pictat în culori calde, liniştite. Hm, îmi place albastrul foarte mult. Îmi place să visez în albastru. Uite, din cauza asta şi pereţii camerei mele sunt pictaţi în... bleu. Dar bleu este un fel de verişor al albastrului, deci... Am beculeţe albastre, de pus în pom. Le am de iarna trecută, dar le-am ţinut tot timpul. Şi de fiecare dată când simt nevoia de puţină linişte, îmi pun beculeţele în priză.
Îmi doresc un loc în care muzica să fie bună şi în care toţi oamenii pe care îi iubesc şi îmi sunt dragi să fie şi să îmi aducă liniştea odată cu ei. Îmi doresc să stau la o cană de ceai cu ei şi să... vorbesc. Să vorbim câte-n lună şi în stele şi să nu ne pese de nimic. Îmi doresc să nu mă duc la şcoală, îmi doresc să nu fiu presată sau limitată, să fie totul mai simplu, să am puterea să mă exprim aşa cum vreau şi cum simt. Iar acolo nu e nevoie să fac absolut nimic. Pur şi simplu mă bucur de cana mea de ceai şi totul se întâmplă de la sine. Simt lucruri. Totul se exprimă cu fiecare gură de ceai şi cu fiecare gură se întâmplă minuni! În capul, în sufletul meu totul se încălzeşte. Totul este liniştit, totul este frumos, totul este perfect... Şi muzica... Poate şi o ţigară. Da...
S-au dus 5 minute şi au fost 5 minute în care eu am plutit. Şi sunt fericită acum. Am un zâmbet pe faţă, nu ştiu cât va dura, dar eu vreau să mă bucur de el acum. Şi mă trec fiorii când spun asta, pentru că în 5 minute am reuşit să trec prin foarte multe stări, până am găsit-o pe cea de care aveam nevoie. Îţi mulţumesc, om frumos, pentru că ţi-ai mâncat 5 minute să stai mă asculţi! Chestia asta îmi susţine zborul.
Când simţi... Eu sunt aici.
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)