Creşte-ţi-ar nuferi palizi în stomac,
Câmpii cu ierburi tăioase,
Şi trandafiri cu mâini îl loc de spini.
Să-ţi prindă nasul şi să ţi-l vrăjească,
Şi apoi păcălindu-te cu tratament regesc,
Să-ţi caute motive să porţi un dor mai crunt,
Iar acest dor să-ţi şadă cel mai bine.
Să crezi că e rău
Când îţi e cel mai bine,
Iar când ţi-e cel mai rău
Să te gândeşti: mai bine nici că se putea.
Să te mănânce pielea, iar mai apoi şi limba
Când îţi faci rugăciunea de seară
Cu durere;
Să te înţepe monturile
Când îţi împreunezi palmele
Şi numai pereţii de pe unde te-ai afla
Să stea să te asculte.
Dorinţa-ţi cea mai mare
Să fie ultima îndeplinită:
Întoarcerea acasă,
Ca să poţi muri.
Iar moartea să nu-ţi vină din strânsoarea spinilor,
Ci din eliberarea lor.
Iar tu, bietule suflet,
Să preferi vraja cea sclipitoare
De teama necunoscutului şi a vieţii de apoi.
Să trăieşti de-a pururi
Înconjurat de frică
Cruţându-ţi, astfel, capul,
Gâtul şi conştiinţa.
Doar sufletul să-ţi zboare,
Nu prea departe, dar.
Să poată să-l ajungă
Ale spinilor gheare.
De dor îţi arde ţie?
Nu mai bine taci şi îţi pleci fruntea
În câmpia rece şi plină de miresme,
Ca nu sufletul să ţi-l zdreleşti,
Ci genunchii?
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)