Ce am vrut mereu să zic, dar nu m-a auzit nimeni

Ai cancer. Da, tu ai cancer. Şi eu am cancer. Toţi avem. Nu ştiu de ce nu mă crede nimeni. Avem şi cancer al sufletului, cum am văzut pe facebook că a postat cineva, avem de toate. Sîntem bogaţi. Nu n-am luat-o razna, deşi am fost pe aproape în septembrie şi octombrie. Dar nici nebunia nu mai e ce era, şi ea are cancer. Simt doar o sfârşeală aşa, şi râd într-una, şi am chef să vorbesc cu oamenii, ies în stradă şi vorbesc cu necunoscuţi, declar iubire tuturor, le-o declar cu precădere celor care au nevoie, mă duc la medicul meu de familie şi nici măcar nu trebuie să inventez ca înainte probleme ca să vorbesc cu el, pentru că m-am dus la el şi i-am zis că mătuşa mea are cancer. Mi-a prescris antidepresive şi şi-a însemnat acolo pentru ce trebuie să mă controleze an de an. Cancer de piele, cancer de stomac, pentru cancerul uterin mă duc la ginecoloaga mea, care, apropo, mi-a zis că după 40 trebuie să-mi fac şi o mamografie pe an. Mi-am luat şi un spray pentru păr pe care scrie că după 40 părul nu mai are strălucire, aşa că trebuie să folosesc urgent produsul lor, că altfel am încurcat-o. Nimic nu mai străluceşte după patruzeci de ani.

Nu, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de viaţă. Mi-e frică să nu se dezmembreze viaţa mea aşa cum o ştiu. Nu fac faţă bine la schimbări. Nu îmi plac schimbările. Poate că e din cauză că după patruzeci de ani speranţa în mai bine a făcut şi ea cancer şi îmi trebuie un spray cu care s-o revigorez. Cred că mai binele binelui e răul. Nu e adevărat, am fost mereu de credinţa asta, aşa m-am născut, cum alţii se nasc gay. Eu m-am născut cu un optimism ieşit din comun. Asta m-a făcut mereu greoaie, încăpăţânată şi nesuferită. Precum cancerul.

Eu nu vreau să scriu despre cancer. Dar vrea el să scrie despre mine.

Aş vrea să mor prima dintre toţi. Înaintea tuturor vreau să zic. Să îi las pe ceilalţi să se descurce cum or putea. Nu vreau să trăiesc fără nimeni de care îmi pasă. De mătuşa-mea îmi pasă. Nu concep să merg în Bucureşti şi să nu vină la masă, să fie acolo, să bea un pahar de ceva şi să nu vorbească cu mine. Între timp i s-a scos stomacul. Când mi-a zis maică-mea la telefon că i-a fost scos stomacul am simţit groază, nu ştiam că se poate trăi fără stomac. Dar ea va trăi fără stomac. Se pare că se poate trăi fără foarte multe lucruri. Până la urmă nu are cancer, acest text este de fapt pozitiv şi trebuie să insufle speranţă. Tumora din stomac s-a dovedit o altfel de tumoră, una benignă, dar tot va avea de-a face cu tratamentul pentru cancer. Asta din cauza că pe foaia de ieşire din spital medicii, bazat pe ce au văzut când au deschis-o, au scris ce au scris. Cancer în ultimul stadiu.

L-am visat azi noapte pe un prieten şi iubit, Bogdan, care a murit de cancer. Am visat că a trebuit să dau coate în dreapta şi în stânga ca să ajung la el. O întreagă mulţime de oameni strânşi unul lângă altul în jurul lui mă împiedicau să ajung la el. Vedeam doar cefe. Mă chinuiam să mă strecor printre ei, trebuia să fac uz de toată forţa. Când am ajuns aproape, m-a recunoscut. El era singurul întors cu faţa spre mine şi ochii îi străluceau albaştri. Mi-a întins mâna şi mi-a zis cum mă saluta mereu: "Heeei, ţuţurelu'!". M-am trezit şi am stat aşa în fund. Căţeaua s-a trezit şi ea şi mi-a tras o limbă peste faţă.

Dar e mai bine decât atunci când îl visez pe tatăl meu. El a avut o tumoră tot ne-cancerigenă, dar în creier. Şi tumorile ne-cangerigene ne omoară. Cancer ne-cancerigen. E pur şi simplu viaţa. Toată lumea urlă sus şi tare în culmea extazului: VIAŢA. Dar e doar o tumoră care ne omoară. Toţi o avem. Iar în nebunia declanşată la noi în familie de cancerul mătuşii mele, totul a luat-o raza. Nopţi nedormite, discuţii la telefon nesfârşite de nenumărate ori pe zi, aşteptări, alunecarea aceea în gol. La şase dimineaţa eram deja cu maică-mea la telefon. Într-una din dăţi era indignată că în timp ce îşi pregătea cafeaua la patru dimineaţa au început căţele se să mârâie şi când s-a uitat pe geam, un băiat în jur de 30 şi-o freca uitându-se la ea. Îmi venea să-i zic, lasă-l dracu' în pace că are cancer. De ce să-l înjuri şi să arunci cu ceapă după el? Nu ţi-e milă de el? Dacă aş fi fost eu, în momentul ăla acolo, în dezastrul ăla, i-aş fi strigat că îl iubesc.