Poveste tâmpită cu doi idioţi

Când l-am întâlnit, am scris un text. Uneori fac asta, recurg la realitate când n-am chef de nimic. L-am văzut în textul meu cum face un gest din nou şi din nou şi gestul acesta îmi place. Pentru că aşa face unul care scrie cu personajele sale, le pune să facă ce vrea. Din nou şi din nou. În afară că în realitate se uita de la distanţă la mine surprinzător de direct pentru un şvab, cum aveam să aflu mai târziu, deşi întâi am crezut că e bavarez, apoi am crezut că e din altă ţară şi apoi n-am mai vrut să ştiu, dar mă tot forţa să aflu. Personajul de la mine din text îmi întindea mâna aşa cum a făcut-o omul din realitate, dar din nou şi din nou, pentru că gestul ăla a avut ceva atât de hotărât şi definitiv de parcă mi-ar fi oferit ceva ce nu pot să refuz şi nu am dreptul. Personajul din textul meu şi-a văzut apoi de drum, pentru că i-am oferit o alegere. Dar omul din realitate, iar aici intră mereu sistemul meu de apărare în funcţiune, pentru că dacă i se pune cuiva pata pe mine după o viaţă de căutări devin profund suspicioasă, n-a mai luat în calcul capacitatea omului de a alege. Pentru el n-a mai existat alegere.
 
Personajul din textul meu era mult superior, era oarecum rezervat, poate un pic ameninţător. În realitate nu era ameninţător, dar era încăpăţânat şi nerezonabil. Îmi plăcea să merg în spatele lui de fiecare dată când aveam ocazia, ca să mă uit la curu' lui. I-am şi spus cuiva că aş putea scrie poezii despre bucile lui, că nicio carte nu este la fel de interesantă ca felul în care cade o pereche de blugi pe posteriorul acestui domn. Nu ştiu de ce îi zic domn. Era mai mic cu zece ani ca mine şi la final aş fi vrut să îl bălăcăresc dacă aş fi avut cuvinte, dar nu mai aveam cuvinte. Când am reuşit să-l lansez pe orbita interstelară din nou, nu-mi mai rămăsese niciun cuvânt.
 
Personajul din textul meu mă observa elegant de la distanţă şi i-am pus în gură replici pe care nu le-aş fi putut spune decât eu. În textul meu făceam amor cu mine. Un text auto-erotic. Mă atingeam pe mine cum ştiu că îmi place. Omul din realitate a început să îmi scrie sms-uri peste sms-uri, la care eu îl întrebam ce vrea de la mine, că sunt femeie măritată şi am copil, şi dacă n-are altceva mai bun de făcut decât să mă hărţuiască. Şi mâinile îi erau frumoase, şi umerii, şi chipul. Avea un chip frumos, din profil, mai târziu, după un an şi ceva, când îi crescuse părul, arăta aşa de frumos, încât am vrut să îi spun "ce frumos eşti, ce frumos eşti, măi". Cu nasul ăla mic şi gura aia. Stăteam pe o bancă de pe o alee la marginea oraşului şi priveam spre un câmp verde. Eu aveam părul strâns în coadă şi pielea de pe mâini îmi era aspră şi crăpată pentru că făcusem curat în casă şi pregătisem două tăvi de prăjituri diferite pentru o petrecere a lui fi-miu de sfârşit al clasei a patra. Mi le tot priveam în timp ce el vorbea. Mă gândeam să-mi fac unghiile cu ojă până la petrecere şi mă întrebam cu ce să mă îmbrac. Iar el vorbea. Mi-era milă de el pe undeva, îl înţelegeam, dar mai mult mă înţelegeam pe mine. De data aia nu l-am mai întrebat dacă şi-a mai găsit iubită, aşa cum făceam de obicei. Iar el nu mi-a mai răspuns "Dar nu caut. Te am pe tine.", cum răspundea enervat de obicei. Iar eu nu îi ziceam de parcă n-aş fi auzit "Lasă că găseşti tu până la urmă o fată bună care să vrea să se culce cu tine". Nu, n-a mai fost ca de obicei. Ştia că este sfârşitul. Şi eu ştiam că este sfârşitul, aşa că l-am scutit de sadismul obişnuit. Trebuia să plece. Plecarea nu mai putea fi amânată.
 
Personajul din textul meu plecase de mult, şi plecase frumos. Elegant. Fără să se opună, fără să se zbată, fără să rănească. Ca un personaj ideal. Cu superioritate a înţeles că nu se poate şi că trebuie să plece şi şi-a făcut o ieşire exemplară. Băiat tânăr, frumos, cu perspectivele cele mai bune în viaţă şi dragoste. Dar realitatea n-a vrut să fie nobilă. Când mi-a zis că mă iubeşte, treceam printr-un gang, era o zi cenuşie şi umedă, potrivită să îţi tai venele, iar gangul mirosea a urină. Dar tot încerca să mă ia de mână iar eu nu ştiam cum să mă feresc, iar el a recurs la ultima armă, la care nicio femeie nu ar fi trebuit să reziste. Eu i-am răspuns "du-te dracu'!" Adică echivalentul german. Când a încercat să mă sărute o dată pe câmp, m-am dat înapoi şi i-am zis că eu nu trăiesc într-un film porno, că sunt din sânge şi carne. Mi-a zis şi atunci dar eu te iubesc şi i-am râs în nas.