Să fim zen

În anul două mii zece, am început să frecventez un centru budist. Acolo fusese timp de şapte ani şi prietena mea din vremea aceea, Sabine. Ea mi-l recomandase, dar între timp nu mai mergea la el. Îmi spusese că şi-a dat seama la un moment dat că sînt o sectă şi că de fapt budismul nu te ajută să devii un om mai bun, pentru că dedesubt rămâne tot răul nealterat şi iese la suprafaţă mereu, fără să poţi face nimic. Eu mă duceam la ea în fiecare marţi, când avea un cerc de ocultism în care mă simţeam obligată să mă integrez. Şedinţele constau într-un amalgam de concepte din toate religiile posibile, adaptate de ea uneori în mod foarte nefericit. Pentru o persoană care se dusese la centrul budist timp de şapte ani, ştia surprinzător de puţine despre budism şi nu ştia nici măcar ce este meditaţia şi cum se meditează. Cu toate acestea, în serile pe care le petreceam la ea, oferea meditaţii pe muzică, înainte de asta citindu-ne nişte teme de meditaţie scrise de ea, nişte texte care mă chinuiau îngrozitor cu optimismul lor bolnav. Dar nu era optimism, erau abjecte, indecente, aş fi preferat să mă bată cineva în loc să le ascult. Dar pe vremea aia hotărâsem să nu mai fac mofturi la prieteni, că ştiam că o să rămân până la urmă singură dacă mai privesc oamenii cu atât de mare atenţie.

Mergeam o oră până la centrul budist ca să îmi iau locul acolo printre ceilalţi. Era vorba în general despre femei singure împopoţonate, înzorzonate cu bijuterii. Una dintre femei părea deosebit de deşteaptă, punea mereu nişte întrebări deosebit de pertinente în timpul prelegerilor călugărului. Mă întrebam mereu ce caută acolo, că nu părea chiar împăcată cu spiritul budismului. În viaţa reală cred că era sarcastică şi dificilă şi nicio religie n-ar fi vrut-o ca adeptă. Într-o ocazie ea a fost cea care a făcut o donaţie uriaşă pentru ca centrul să poată achiziţiona nu ştiu câte statuete ridicole poleite cu aur la nişte preţuri exorbitante de care se părea că budiştii aceştia aveau absolută nevoie.

Primele ore petrecute la centru au fost pentru mine cele mai dificile. Prima impresie, când s-a făcut linişte la venirea călugărului şi am văzut stupoarea adoratoare a domnilor şi doamnelor budiste, a fost că mă aflu într-o încăpere plină cu nebuni debusolaţi. Dar mi-am zis că e la fel când intri într-o biserică. Aşa că mi-am înfrânat concluziile pripite, aşteptând să aflu mai multe.
 
Călugărul mi-a făcut o impresie foarte bună. Şi în ziua de azi mă gândesc cu respect la el. Există situaţii când poţi respecta un om care este foarte diferit de tine şi ale cărui concepţii ţi se par prosteşti. Chiar era un om de respectat, de multe ori mi s-a părut că nebunii sînt singurii oameni de respectat. Nebunii au o candoare şi o sinceritate brutală, au ceva cu adevărat real şi firesc, uman, ca şi dependenţii de droguri, sau alcoolicii. Nimic nu e mai de respectat ca un alcoolic care trăieşte sub un pod. Sigur, dacă nu e violent. Atâta timp cât nu fac viaţa altora mizerabilă, aceste personaje mie îmi trezesc respectul. Oamenii străzii, târfele, schizofrenicii care-şi smulg mobila din casă şi şi-o aruncă pe geam, depresivii, toţi aceşti oameni mie îmi trezesc respectul şi admiraţia. Nu îmi trezesc respectul cei care se prefac a fi altcineva, care se cred importanţi, grozavi, deţinători ai adevărului, care îţi violează sufletul zi de zi. Care încearcă să te facă să faci ce vor ei, care-ţi bagă pe gât cu forţa concepţiile lor şi îţi dau în cap să fii ca ei. Care ştiu ce e mai bine.
 
Curând după aceea m-am trezit că încerc să fiu cea mai bună budistă a locului. Cantităţile de lecturi despre budism, prezenţa mea acolo, au devenit centrul existenţei mele. Nici nu a existat discuţie, am devenit vegetariană instantaneu, deşi asta încercasem să fac şi cu câţiva ani înainte, dar acum era motivat ideologic. Priveam des picioarele călugărului, unul umflat ca un butuc de la statul în poziţia de meditaţie, cu ciorapii albi curaţi. Stăteam acolo în poziţia de meditaţie, pe vremea aceea genunchii îmi erau ridicaţi în aer, ca la orice persoană care nu este obişnuită să stea aşa. Între timp genunchii îmi stau pe podea, după trei ani.

Nu, nu mai sînt prietenă cu Buddha. Pentru că nu am cum, a trăit cu foarte multă vreme în urmă, nu pot comunica cu personajele decedate. Şi nu am idee dacă el ar vrea să fie prieten cu mine. Nu pot să violez un om aşa. Nici la centrul budist nu mai merg. De fiecare dată când merg, trebuie să las acolo o sumă sau alta de bani. Apoi sînt donaţiile de care este nevoie, pentru că, aşa cum ştim cu toţii, nu iubirea şi spiritualitatea conduc lumea, ci toţi sîntem nişte marionete ale banilor. Totul se reduce la bani. Îţi poţi cumpăra apartenenţa la un grup, iluzia de om mai bun, dar nu poţi înlocui banii cheltuiţi pe prostii. Şi nu poţi cumpăra ce îţi lipseşte cu adevărat. Totul rămâne necumpărabil.
 
Cu Sabine nu mai sînt prietenă pentru că s-a supărat pe mine la telefon că nu am vrut să merg la o şedinţă ocultă ţinută de un amic al ei. Fusesem o dată, de aceea nici nu mă mai lăsam prostită a doua oară, dar ea s-a răţoit la mine cu ceva de genul că sînt doar un ausländer şi sînt proastă şi mi-a închis telefonul. Şi-a găsit alţi prieteni ca şi ea, buni, superiori, germani pur sânge şi care ştiu ce este spiritualitatea, şi cum poţi fii un om mai bun. Fiică-sa nu m-a mai salutat pe stradă când m-a mai întâlnit. A întors capul ostentativ.

Nici nu mai sînt vegetariană. Mănânc carne din când în când şi încerc să mănânc în special de la ţărani, unde animalele au o viaţă mai demnă. Chiar dacă mă hrănisem teoretic corect, ajunsesem să slăbesc atât de rău că eram doar oase şi îmi venea mereu să leşin pe stradă. Pancreasul avea cele mai alarmante rezultate, în afara lipsei de fier. Când mi-au făcut analizele, mi-au ieşit atât de proaste, încât primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă forţez să mănânc o friptură, al cărei miros şi gust ajunsesem să îl detest.

Dar meditez, de ce să mint. Bine, în martie mi-a sărit mâna dreaptă din umăr şi s-a vindecat greu şi în ziua de azi mă resimt încă, apoi câteva luni mai târziu mi-am luxat glezna piciorului drept şi s-a vindecat cumplit de greu. Abia acum nu mai e deloc umflată. Nu mai pot face sport ca înainte, nu mai pot înota, masa musculară a dispărut, uneori urc cele două etaje până la mine cu liftul şi orice efort, cât de mic, e privit de mine cu groază. Dar acum, după atâta timp, am din nou ce-mi place şi fără de care nu se poate. Mă aşez cu picioarele încrucişate sub mine şi stau ore în şir fără să mă gândesc la nimic. Şi când stai aşa, înţelegi că nu eşti nimic şi nici nu încerci să fii ceva.