Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fecioarele


Laurenţiu Olteanu

14.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ajun de Crăciun, Kiyoshi realizează că n-avem destule fecioare. Au rămas câteva duzine de la Crăciunul trecut, însă unele s-au veştejit între timp, probabil din lipsă de hrană. Mai sunt nişte prunci străvezii, care se potrivesc cu tapetul, însă mulţi dintre ei au expirat, nu mai sunt pufoşi, motiv pentru care nu-i mai sortez, îi arunc direct la gunoi. Alţi bani, altă distracţie.

Crăciunul mă enervează la culme. Veselia incoerentă a oamenilor mă scoate din minţi. Vinul fiert e o poşircă de-a dreptul regretabilă chiar dacă-l dregi cu sare. Unde nu mai pui fecioarele şi pruncii, împrăştiaţi prin casă sau atârnaţi de stâlpi, în văzul lumii. Ce spectacol sordid. Şi ce cheltuială.

În camera de zi avem nu mai puţin de şaisprezece fecioare: câte una de o parte şi de alta a televizorului, patru suspendate cu gută de candelabru, altele cinci împletite şi prinse cu bolduri de draperie, două aruncate ca din greşeală pe masă. Restul s-au ascuns după mobile, aşteptând să le vină rândul. Nu mai poţi să respiri de atâtea podoabe.

Însă Kiyoshi nu renunţă la tradiţie nici în ruptul capului. Nu contează că ne afundăm şi mai tare în credite. Crăciunul îl face fericit şi asta-i tot ce contează. N-are nevoie de niciun alt motiv. El doar crede. Eu, pe de altă parte, sunt amator de plăceri concrete, aşa că prefer să gătesc. N-o fac pentru că e sărbătoare, ci pentru că mi-e foame întruna. Măcar o dată pe an să mă satur. Trebuie deci să fiu atent la buget. Nu care cumva să dăm faliment cu atâtea fecioare. Riscăm să dăm toată mâncarea pe gurile lor şi să murim de foame. Nu exagerez, sunt doar pragmatic. Hai, cu pruncii mai merge, faci rost de un lapte praf şi de un scutec. Însă fecioarele n-au simţul măsurii. N-au dat încă de greu, habar n-au ce înseamnă munca asiduă. Ce n-aş vrea să stau şi eu agăţat într-un cui până când sunt chemat la cină.

Mă văd nevoit să trag oalele de pe sobă şi să-mi scot şorţul. Kiyoshi insistă că are nevoie de ajutor. E deja foarte târziu, îmi spune. Unde mai găsim noi la ora asta nişte fecioare de calitate, cu încheieturile fine şi pielea netedă? Asta mă îngrijorează un pic. N-am chef să-mi petrec Crăciunul cu nişte urâte.


Mall-ul a fost luat cu asalt de întârziaţi. S-au format segmente de coadă de la A la M, pe care trebuie să le parcurgem cu răbdare civică. Ne aşezăm cu umilinţă la M şi aşteptăm în tăcere, fără gesturi măreţe, în speranţa că pompierii vor trece pe lângă noi fără să ne ia în vizor. Un domn cu guşă pătrată, care a ajuns deja la L, ne informează cu privirea că ne detestă. Acum se apleacă spre tovarăşul de coadă şi îi şopteşte ceva la ureche. Nesimţitul. A uitat de unde a plecat. Şi ce guşă execrabilă.

Un pompier cu mustăţi acvatice se opreşte şi-l măsoară din ochi pe grăsan. A pus-o, fraierul. Pompierul se apropie, îl ia frumos de ureche şi-l trage afară din rând. Vai, a scos cuţitul. Îi dau lui Kiyoshi un cot la moale, să-l fac atent. Fii atent cum a păţit-o grasul ăla infect, îi spun controlat, printre dinţi. Kiyoshi însă nu îndrăzneşte să privească spre locul faptei. Fricosul.

Înaintăm cu greu. Nici nu ştim dacă mai au fecioare la raft. Deja nu mai contează calitatea. Aş lua orice, numai să mă întorc acasă. Oare am închis aragazul? Lui Kiyoshi îi lucesc ochii. Se tot frământă. Ce-i cu tine? Stai potolit, îi spun. El însă nu m-aude, priveşte cu jind în faţă. Nu mai apucăm, spune. Nu fi pesimist de sărbători că-ţi va merge prost tot anul, îl reped. N-am chef să ajung la închisoare. O doamnă fără buze se întoarce spre noi şi plesneşte din limbă. Linişte!

În lipsă de altceva mă gândesc la o pulpă de soia, murată în antioxidanţi şi gătită la foc mic până când se pătrunde bine, garnisită cu crochete de material genetic. Mi-e foame de simt că înnebunesc şi suntem de-abia la K.

În aer se ridică mirosul acru al fricii. În faţă la H s-a creat debandadă. Întârziaţii au părăsit coada, au traversat marginile de siguranţă şi s-au oprit dincolo de cordoane. Acum se strâng în grupuri de câte trei sau patru şi discută aprins. Imnul pompierului se aude prin difuzoare. Kiyoshi mă ia de braţ. Tremură. Stai liniştit, Kiyoshino. Trage aer în piept. Închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos. Fredonează şi tu o colindă.

Îşi face apariţia un pluton de zece pompieri înarmaţi cu secere şi ciocane. Dispozitivele de panică emit o ceaţă densă, care ne împiedică să interpretăm obiectiv situaţia. Un alt pluton trece pe lângă noi în pas de vals milităresc. Kiyoshi lasă capul în piept şi începe să chiţăie forţat, ca şi cum ar executa o comandă. Îl întreb de ce râde. Ca să le dau de înţeles pompierilor că n-am nimic de ascuns şi că sunt încântat de prezenţa lor.

Fără niciun anunţ prealabil, oamenii ies din rând şi se îndreaptă care unde apucă. Unii cetăţeni urlă şi o iau la fugă, alţii se lasă în genunchi şi încep să chiţăie. Kiyoshi mă strânge de braţ şi plânge. Trebuie să ne liniştim, îi spun. Să ne calmăm urgent. Trebuie să găsim o portiţă de scăpare. Fără să ştie, Kiyoshi îmi oferă soluţia salvatoare când îmi spune că a făcut pe el.

Toaleta e goală. Închidem uşa, ne uităm disperaţi în jur. Kiyoshi o ia pe doamna de serviciu de sub chiuvetă şi o propteşte în uşă. Bine gândit. Asta ne dă câteva minute în plus. Ne putem relaxa un pic. Ai un foc? întreabă Kiyoshi.

Dinspre cabine se aude un foşnet. Mă îndrept cu paşi grăbiţi, încântat că avem companie. Deschid prima uşă. Nimic, nici măcar hârtie igienică. În a doua cabină găsesc un dop de plută şi-l bag în buzunar. Nu se ştie când ai nevoie. Dau să deschid a treia uşă, însă clanţa mă muşcă de mână. Nu e clanţa, e o fecioară care a reuşit să-şi strecoare colţii prin gaura cheii. Kiyoshi vine din spate, cu bricheta îndreptată spre uşă. O aprinde ameninţător. Ieşi afară, strigă. Sunt înarmat!

Nu ne arde, se aude o voce subţire ca o coardă de vioară. Uşa se deschide încet şi în faţa noastră apar şapte fecioare calitatea întâi, cu cinci prunci pufoşi în braţe.


N-am mai avut sărbători aşa frumoase. Înţeleg acum de ce fac unii tam-tam din chestia asta. Când îţi surâde norocul e chiar fain să petreci de Crăciun. S-a dovedit că banda de fecioare din toaleta mall-ului fusese abandonată de Daisuke, regele farmaciilor, un baron local care făcuse avere din privatizarea holurilor de bloc. Marcat de evenimente, Daisuke lăsase în urmă şi o geantă plină cu dolari ornamentali, pe care Kiyoshi i-a scos la licitaţie pe eBay. Drept cadou, ne-am cumpărat combinezoane noi din muşchi de copac, cu sistem de curăţare automat. Iar masa de Crăciun a fost ireală: pui la ceaun cu cartofi prăjiţi. O minune.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer