Sânge şi splendoare

 O cronică flamboaiantă a uneia dintre cele mai spectaculoase familii din istoria lumii semnată de o maestră a ficţiunii istorice.
 
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, frumuseţea şi prosperitatea Italiei sunt marcate de violenţă şi corupţie, mai cu seamă la Roma şi în sânul Bisericii Catolice. Cardinalul Rodrigo Borgia îşi foloseşte influenţa, cumpărându-i pe înalţii prelaţi, pentru a ajunge Papa Alexandru VI. Un papă spaniol într-un oraş italian însă e prilej de controverse şi conflicte pe care doar calităţile de excelent strateg şi diplomat ale lui Rodrigo Borgia le pot surmonta. Dacă familia Borgia e destinată să triumfe, acest charismatic politician cu un imens apetit pentru femei şi distracţii nu se va da în lături să-şi folosească propriii copii, pe Cesare şi Lucrezia, pentru a reuşi.
 
Bestseller Humanitas Fiction la Gaudeamus 2013.

"Ce minunată sărbătoare a patimilor şi dorinţelor ne oferă în acest roman Sarah Dunant - pofta şi ambiţia, pasiunea şi puterea, destinul înnăscut sau cumpărat. Familia Borgia este poate cea mai intrigantă şi mai lipsită de scrupule din întreaga istorie, iar Dunant reuşeşte să îi readucă la viaţă pe membrii ei într-un mod spectaculos, fermecător." (Paula McLain, autoarea bestsellerului Soţia din Paris)


Capitolul 4
Roma: un oraş născut din laptele unei lupoaice cu pui. Roma: centrul celui mai puternic imperiu pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Roma: locul unde a luat naştere Sfânta Maica Biserică. Roma: numele singur evocă un loc al splendorii şi al minunăţiilor.
 
Realitatea, şi există destui pelerini care pot aduce mărturie, e o dezamăgire cruntă: nu tocmai un oraş măreţ, cât mai curând mici insule de bogăţie care se iţesc pe întinsul unui ocean de mahalalele mizere şi de sălbăticie. Istoria, care făcuse din el cetate imperială, mersese mai departe şi-i smulsese măruntaiele, lăsând resturile pradă şacalilor şi vulturilor. Veacuri de războaie şi neglijenţă muşcaseră ca gerul năprasnic din traiul de zi cu zi: lipsiţi de apă proaspătă, de canalizare şi cu foarte puţine ocupaţii în afară de îngroparea morţilor, mai toţi oamenii fugiseră sau fuseseră complet storşi de vlagă, iar guvernarea - atâta câtă era - se vedea sabotată de violenţa a câteva familii de vază.
 
În vreme ce alte oraşe italiene - Florenţa cu ţesăturile ei şi Veneţia cu mulţimea ei de corăbii - topeau avuţia şi studiul în marea renaştere a culturii clasice, Roma încă se trezea din coşmarul marii schisme papale. Întoarcerea de la Avignon a papalităţii, cu şaptezeci de ani în urmă, adusese cu ea promisiunea unui viitor mai bun: cardinali, episcopi, avocaţi papali, secretari, copişti, ambasadori, diplomaţi, toţi cu gospodării care trebuiau hrănite şi adăpate.
 
La vremea când tânărul Rodrigo ajunsese aici, avea douăzeci şi cinci de ani şi semnele progresului începuseră să se vadă limpede: caii şi călăreţii se mişcau pe străzi fără să se mai teamă atât de mult de atacurile tâlharilor sau de căderea zidăriei, iar datorită celor care deţineau funcţii în Biserică, doritori să-şi extindă influenţa şi să-şi păstreze rangul, se prăsise o adevărată pleiadă de negustori de ţesături, croitori şi bijutieri. Pe măsură ce tânărul Borgia urca treptele puterii clericale, apăreau noi schimbări: un pod nou peste Tibru, după ce vechiul pod zdrobise o mulţime de pelerini, un edict care îndepărta rezultatele unor secole de construcţii neautorizate şi punea bazele unor noi străzi şi pieţe. Şi, cel mai minunat lucru dintre toate, repararea a o sută de ţevi de apă, pentru ca ceea ce fusese cândva cel mai bun sistem de apă curată din toată lumea pe care o ştim să le poată măcar oferi cetăţenilor câte o fântână din care să bea, când şi când; sau, contra cost, apă curentă în noile palate pe care înalţii prelaţi le construiau cu entuziasm, unul mai mare, mai bogat şi mai în ton cu moda decât celălalt. Rodrigo beneficiase şi el de toate ca şi ceilalţi, dar el fusese şi parte a procesului; ca vicecancelar era treaba lui să ţină banii mereu în mişcare, prin vânzarea de funcţii şi taxe pline de imaginaţie. Averea Bisericii şi creşterea oraşului se ridicau îngemănate din pământul fertil al corupţiei.
 
Aşa arăta Roma lui Borgia; o cetate în care un călător pătrunde pe porţi şi încă mai are de străbătut o bucată bună până în centru, în care animalele continuă să fie mai numeroase decât oamenii, iar caprele şi vacile pasc printre ruinele imperiale şi dinţii lor smulg buruieni şi mortar dintre pietrele încărcate de istorie. Un oraş care încă se luptă cu prăpastia nedreptăţii dintre bogaţi şi săraci şi e încă sfâşiat de violenţa extremă în familie. Dar şi un loc în care şi splendoarea şi încrederea sunt în creştere, în care după multe veacuri viitorul nu mai arată mai sumbru decât trecutul şi în care noul papă şi-a ales un nume menit să stimuleze din nou încrederea în minunăţii.
 
Alexandru cel mare... Alexandru, marele luptător...
 
Prima lui misiune în calitate de cap al Bisericii este să trimită un rând de suflete rătăcite la Judecata de Apoi. Încăierările care s-au ţinut lanţ după moartea vechiului papă au umplut morga cu sute de cadavre, iar oraşul a început să se obişnuiască cu nelegiuirea. El sporeşte numărul celor din Garda Elveţiană, declară ilegală orice cumpărare sau vânzare de arme fără o autorizaţie papală şi grăbeşte ritmul judecăţilor. Când sunt prinşi, mulţi dintre nelegiuiţi sunt atârnaţi de spânzurătoarea ridicată chiar în cenuşa propriilor case şi fumul judecăţii sumare se ridică în înaltul cerului.
 
Ca să arate că e la fel de corect pe cât e de nemilos, inspectează el însuşi temniţa oraşului şi, o dată pe săptămână, deschide larg uşile marelui salon al palatului de la Vatican ca să primească petiţiile cetăţenilor obişnuiţi. Oamenii se înghesuie să intre: e mult de când n-au mai avut un papă capabil să se ţină drept pe tron, ca să nu mai vorbim despre faptul că străluceşte de sănătate şi energie. Înveşmântat în catifea lucioasă (şi o tichie care-i vine ca turnată pe cap) ascultă, deliberează, îşi alege cu măiestrie argumentele şi dă glas pledoariei finale: nu doar un Alexandru, ci şi un Solomon, cu o voce la fel de răsunătoare ca un clopot de rugăciune. Până şi cei care pierd ies de acolo mulţumiţi.
 
Munca grea o lasă în seama altora: catâri, căruţe, servitori îndoiţi sub greutatea tapiseriilor, a lemnăriei de pat, a sipetelor placate cu aur şi majolică şi steme mari cu blazonul casei Borgia. Vechiul lui palat se goleşte pe o uşă şi se umple pe alta. Cardinalul Ascanio Sforza este acum vicecancelar şi, odată cu noua funcţie, vine şi casa.
 
Pe cei de necâştigat prin favoruri îi vrăjeşte cu purtarea impecabilă. În primele săptămâni la Vatican nu se vede nici un fel de invazie de profitori spanioli, aşa cum se temeau toţi. În mod special, copiii lui mult iubiţi strălucesc prin absenţa în public. În schimb, se vorbeşte numai despre integritatea Sfântului Scaun, alungarea corupţiei şi intenţia lui de a respecta voinţa Colegiului Cardinalilor. Vechii duşmani sunt prinşi pe picior greşit, iar ambasadorii şi diplomaţii care cu doar două săptămâni în urmă îl calomniaseră, declarându-l un manipulator necioplit şi oneros, riscă acum să cadă în hiperbole ca să se ridice la înălţimea minunilor acestei noi domnii.
 
Încoronarea este şi ea de ajutor. Cum ar putea să nu fie? Este sărbătorirea pentru care cei din neamul Borgia se pregătesc de treizeci de ani. După zece zile de pregătiri intense, totul începe imediat după răsăritul soarelui în marea navă a Bazilicii Sfântul Petru, în care se înghesuie toţi cei cu bani sau influenţă, lungind gâturile ca să vadă armata de cardinali mândri ca păunii făcând act de supunere publică: se prosternează la picioarele Papei, îi sărută mai întâi pantofii, pe urmă mâna şi pe urmă gura.
 
Prin contrast, piaţa Vaticanului devine apoi un câmp de luptă: escadroane de trupe orăşeneşti, arcaşi şi călăreţi turci îmbrâncindu‑se cot la cot cu suitele episcopilor, ale cardinalilor, ale demnitarilor oraşului, care mai de care mai intens scăldate în culorile de familie, cu steagurile purtătoare de blazoane zburdând prin aer în ritmul tobelor. În cele din urmă, când s-a strâns toată suflarea şi toţi sunt întorşi în aceeaşi direcţie, procesiunea se porneşte peste râu, trecând podul Sant\' Angelo, condusă de garda papală, cu soarele dimineţii lovind puternic în scuturile lor bine lustruite, şi îşi croieşte drum sinuos spre Bazilica Sfântul Ioan din Lateran de la poarta sudică.
 
Apetitul pentru teatral al celor din neamul Borgia atinge noi culmi: ca prin farmec, uriaşe ghirlande de flori au apărut peste noapte de-a lungul drumului. Mâncarea şi vinul pe gratis curg dinspre mai multe staţii de poştă şi drumurile au fost bine udate cu apă ca să pareze căldura dogorâtoare. De pomană, bineînţeles. Pe la jumătatea amiezii, toată lumea este pe jumătate orbită şi sufocată din pricina prafului şi sunt oameni care leşină sub puterea dărâmătoare a soarelui. Şi totuşi, mulţimea înnebuneşte oriunde îşi face el apariţia: un bărbat zdravăn pe un cal alb şi mai zdravăn. Zâmbetul nu i se clinteşte de pe faţă: Alexandru VI, Suveranul Pontif, Vicarul lui Christos, Episcop al Romei şi al statelor papale şi păzitor al tuturor sufletelor omeneşti, cu faţa lucind de sudoare, aruncă o ploaie de binecuvântări peste fiecare dintre ei şi peste toţi. Noul papă al Romei are parte de distracţia vieţii lui şi vrea ca toată lumea să ia parte la ea.
 
Mult după ce vinul se termină, oamenii sunt încă beţi de amintirea lui.
- Oraşul a stat treaz toată noaptea, stăpâne. Sărbătoreau şi stelele de pe cer.
 
Toate acestea şi multe altele le află Cesare nu doar din scrisorile care îi vin cu regularitate de la serviciul poştal, ci şi din gura tânărului care răspunde acum în exclusivitate de aducerea lor şi a cărui acceptare în labirintul culiselor l-a încurajat să-şi încerce talentul la poezie ca să-şi slujească şi mai bine stăpânul.
- Nici Antoniu n-a fost primit de Cleopatra cu atâta splendoare cum l-au primit locuitorii Romei pe papa Alexandru. Am auzit un nobil din mulţime care spunea chiar aşa în timp ce trecea alaiul. Şi în fruntea lui, Suveranul nostru Pontif... Şi calul, stăpâne, era cea mai frumoasă dintre creaturi, de vreo şaptesprezece palme sau mai mult, alb ca zăpada nouă şi cu un pas de dansator. Căpăstrul era din aur masiv, jur, şi...
- Îndrăznesc să spun că oamenii nici n-au avut răgaz să vadă cine era călăreţul.
 
Cesare, care poate foarte bine să dea de pământ cu oricine şi‑ar îngădui să-şi ia libertăţi, manifestă o slăbiciune neaşteptată pentru acest tânăr înflăcărat.
- O nu, sire, tatăl dumneavoastră suveranul călărea ca un cuceritor. Am auzit pe cineva care îl asemuia cu însuşi Domnul Înviat din Apocalipsă.
- Apoi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el se numeşte "Cel Credincios" şi "Cel Adevărat" şi El judecă şi se luptă cu dreptate.
 
Sub ochii lui Cesare, băiatului îi piere sângele din obraji.
- Sunt un om al Bisericii, Calderón. E treaba mea să cunosc Scriptura. Mai povesteşte-mi o dată despre momentul când a leşinat. Câţi oameni l-au văzut?
- A, dar n-a fost nimic. Mersese vreo zece mile, poate mai mult, şi jumătate din Roma leşina de la atâta căldură, praf şi îmbulzeală. N-a fost altceva decât că i-a făcut pe cei din jur să înţeleagă că este şi el om. Şi-a revenit destul de repede. Şi după ce s-a întâmplat, au început să îl aclame şi mai tare. De parcă doar o simplă privire de-a lui le-ar fi adus binecuvântarea. Tânărul ezită: Sau aşa am auzit, pentru că n-am putut să fiu peste tot în acelaşi timp.
- Nu văd de ce nu, mormăie Michelotto.
 
O clipă se aşterne tăcerea, până când Cesare se pune pe râs şi uşurarea se împrăştie ca sudoarea pe chipul băiatului.
 
În acest exil forţat, tânărul Borgia cel iute de picior îşi caută cu nerăbdare surse de distracţie. Stă tolănit cu graţie pe un scaun într-una dintre încăperile oficiale ale castelului din Spoleto, cocoţat pe un deal deasupra oraşului, şi o briză milostivă pătrunde prin fereastră atenuând ceea ce, chiar şi pentru septembrie, e tot o căldură sufocantă. În faţa lui e un sipet, pe al cărui capac încrustat cu măiestrie stau grămadă hărţi şi hârtii.
 
De câteva săptămâni, Pedro Calderón şi-a câştigat pe deplin bunul renume făcând nu mai puţin de şapte călătorii aducătoare de veşti de la Vatican şi din casa Adrianei de Mila. E drum mai lung decât până la Siena, pentru că Spoleto e pierdut în adâncul dealurilor din Umbria şi, pe când ajunge să-şi mâne calul pe drumurile pietruite şi sinuoase care duc la poarta castelului, amândoi sunt scăldaţi în sudoare. Totuşi, merită. Acum, la venirea lui, este condus direct la apartamentele lui Cesare, trecând pe lângă un şir de oameni cu petiţii strânse în mâini. Când ajunge la el, cel mai adesea îl găseşte acolo pe Michelotto, care acţionează şi ca gardă de corp, nu doar ca şef peste oamenii lui. La bucătărie, după cum a auzit Pedro, au adus degustători noi ca să detecteze otrăvurile. E deja un loc cu două graiuri: unul pentru bărbaţii şi femeile care sunt chiar din Spoleto şi altul pentru cei care sunt intimi doar în catalană. Ceea ce era cândva graiul de taină a devenit acum graiul puterii.
- Mă... mă tem că nu am prezentat lucrurile în toată frumuseţea lor, stăpâne. Ar fi trebuit să vă aflaţi acolo.
- Da, sunt convins că familiile Orsini şi Colonna strigau de zor după mine. "Unde e bastardul Papei, noul Arhiepiscop de Valencia, să-l strângem de ouă în chip de felicitare pentru noua mărire?"
 
Acum râd cu toţii şi Pedro simte o înflăcărare pe lângă care coapsele care-l dor şi gâtul îngroşat de sete par simple neplăceri.
- Este o numire foarte bună, Excelenţă. Nimeni nu poate spune altceva.
- Ia vezi ce spui, Calderón, mârâie cu duioşie Michelotto. Devii cam prea linguşitor şi mirosul de tămâiere ar putea să ajungă la alţii. Atunci nu prea ne-ai mai fi de folos.
 
Ochii băiatului îşi păstrează scânteierea, dar râsul i se înţepeneşte în gâtlej. Michelotto se amuză şi mai tare.
- Cum e cu contingentul de la Florenţa? Cesare e mai blând. Piero de Medici era şi el acolo, cu fratele lui cardinalul?
- Da. Da. Deşi... am auzit spunându-se că la Florenţa sunt probleme.
- Sunt mai mult decât simple vorbe. Omul înoată în pantofii tatălui său. Nu că prostănacul de frate-său, Giovanni, s-ar descurca mai bine! Între timp, văd că nu-mi aduci nici o scrisoare de la propriul meu frate iubit, zice el şi un strat subţire de gheaţă se face simţit în cuvintele lui. Poate că Juan e atât de ocupat cu sărbătorirea, că nu găseşte timp pentru scris.
- Eu... eu nu ştiu nimic, stăpâne.
- Dar nu e de găsit în casa Adrianei?
 
Calderón clatină din cap. În schimb, femeile papei fuseseră acolo. Stătuseră în odaie chiar înainte să vină el, era sigur: aerul era îmbătat de parfumuri, trandafiri şi oleandru, iar învolburarea fustelor răsucite care se grăbeau să iasă ridicase praful într-un dans. Prima dată când se dusese să ia scrisori, se aşezase pe un scaun pe braţul căruia zăcea nepăsătoare o şuviţă lungă de păr blond. O mantie bătută în aur, aşa spun bârfele. Şi-o înfăşurase pe deget când mătuşa se uita în altă parte. Mai târziu, legase mănunchiul de scrisori cu ea, ca să aibă o călătorie fără pericole, dar se desprinsese de săculeţ undeva pe drum.
- Dar pe străzi ce se vorbeşte?
- Pe străzi? Despre fratele dumneavoastră? Şovăie: Pe străzi... se spune că ducele de Gandia este o apariţie strălucită, iar afacerile croitorilor şi ale bijutierilor înfloresc sub patronajul lui. (Se mai spune şi că se bucură de favorurile unei tinere soţioare apetisante când bărbatul ei cel necopt nu e atent. Dar e greu să judeci cât anume este ocupat să afle şi cât să uite.) Sigur e că nu prea mai dă pe acasă, stăpâne.
- Chiar aşa, râde Cesare fără pic de veselie. Nu i se poate spune nimic despre Juan ce el să nu ştie deja. Naşterile lor fuseseră despărţite de nici optsprezece luni, dar conflictul dintre ei apăruse chiar înainte să ştie să-i dea glas. Poate că, dacă Juan s-ar fi dat jos din poala tatălui mai repede, ar fi găsit vreo cale să-i ţină piept fratelui mai mare. Sunt clipe în care Cesare se întreabă dacă nu cumva Juan nu e tot acolo, în poală; doar aşa s-ar explica îngăduinţa pe care tatăl său o are faţă de un tânăr care, prin purtările rele, dă naştere la duşmănii mai iute decât face carnea veche viermi.
- Să ştii, Calderón, că ne mutăm cu toată casa cât de curând.
- Cum?! Sunteţi chemaţi la Roma?
- Nu noi. Nu, ci casa Adrianei de Mila. Cesare aruncă o privire spre Michelotto. Bărbatul îşi strânge buzele, ca şi cum şi‑ar arăta neliniştea faţă de cursul pe care-l ia discuţia: Se duc să se instaleze la palatul Santa Maria in Portico. Ştiai?
 
Pedro dă din cap. Probabil că ar fi spus da chiar dacă n-ar fi ştiut, dar de câteva săptămâni încoace şi-a făcut un titlu de glorie din a cunoaşte toate clădirile apropiate de centrul puterii. E unul dintre palatele noi, unde abundă liniile curbe într-un limbaj clasic pe care nu-l înţelege, dar despre care ştie că este ultimul răcnet printre cei are au destulă avere încât să se ia după modă. Şi mai importantă decât arhitectura este locul unde se află: direct în partea stângă a palatului de la Vatican şi atât de aproape încât, din câte umblă vorba, nu e nevoie să ieşi dintr-unul ca să intri în celălalt.
- E casa cardinalului Zeno?
- Da, dar peste puţină vreme el va avea amabilitatea să o ofere familiei noastre, spune el, şi formularea stârneşte hohotele de râs ale lui Michelotto.
- Şi când are loc mutarea, stăpâne?
- Când îţi spunem noi că s-a întâmplat, intervine scurt Michelotto. Ce primeşti acum nu este o informaţie publică, cred că înţelegi, băiete.
 
Sigur că nu. Deşi e un subiect de bârfă care valorează mai mult decât toţi banii pe care i-ar primi galopând prin jumătate de Italie.
- Ştiu, signor Corella, zice el privindu-l drept în ochi. Cineva care-şi petrece atâta vreme în şa e obişnuit să-şi ţină gura. Altfel intră prea multă mizerie în ea. Se întoarce spre Cesare: Nădăjduiesc că veţi fi la Roma cu mult înainte să se întâmple, stăpâne.
- Aşa e. Şi, când suntem acolo, îndrăznesc să spun că o să avem nevoie de un călăreţ care să fie la fel de iute de picior pe cât este în şa. Îşi mişcă uşor degetele în poală şi Michelotto renunţă să mai spună orice ar fi avut de gând şi închide gura. Poate ştii pe cineva cu care am putea discuta, spune el cu un ton calm.
 

Cesare are toate motivele să fie într-o dispoziţie blajină. Deşi starea lui naturală îl mână spre acţiune, cu propria voinţă drept singur tovarăş, misivele de la Roma sunt încărcate de promisiuni. Oricum, discutaseră totul înainte de conclav: că prima şi cea mai mare acuzaţie împotriva lor, în caz că tatăl lui este alesul, va fi cea de nepotism, spaima că un stol uriaş de păsări străine se va năpusti asupra livezii şi va goli pomii de rod. Arhiepiscopia de Valencia va fi foarte potrivită deocamdată. Evident, unii vor chiţăi cu gândul la bogăţia care vine odată cu funcţia. Dar fiecare papă este obligat să transmită mai departe funcţiile ecleziastice pe care le-a avut înainte de alegeri şi, dacă există vreun beneficiu care să rămână în familie, atunci sigur e Valencia, căci familia Borgia s-a născut din solul ei; iar când vine vorba să ţeasă pânze de căsătorie menite să le întărească puterea, una dintre ele sigur va avea sânge spaniol. În scrisorile tatălui sunt aluzii cum că, până la urmă, s-ar putea să nu fie vorba despre Lucrezia. Abia s-au scurs şase săptămâni şi se pare că alţi admiratori au prins să adulmece urma. Cesare se întreabă cât de multe ştie Lucrezia însăşi. Nu - dacă ar şti, el ar fi primul căruia i-ar spune.
- Ce e? Îşi ridică privirea şi-l vede pe Michelotto încruntat. Nu-ţi face griji. Calderón ştie că e o încercare la fel de bine cum ştim şi noi.
- N-avem nevoie de el. Avem călăreţi destui. E doar tânăr şi flămând.
- Mai ştiu pe unii care au pornit la drum şi mai tineri. Şi mai flămânzi. Lasă-l în pace până una-alta. Avem treburi mai importante de rezolvat.
 
Odată cu triumful tatălui său totul şi orice devine posibil. Pe lângă curvăsăreala fratelui său, singura lui grijă - dacă poţi să-i spui aşa - este slăbiciunea neostoită a papei pentru fata din neamul Farnese. Ce sens are să te străduieşti să-ţi ascunzi familia, când jumătate din Roma ştie că verişoara ta prin alianţă, o adolescentă, împarte patul cu tine? Cum se face că un bărbat poate să devină atât de înrobit de o femeie este un mister pentru Cesare care, la cei optsprezece ani ai săi, îşi petrece viaţa culegând fetele ca pe fructe şi-apoi dându-le drumul pe jumătate mâncate. Nu e atât cruzime, cât e lipsă de interes; cum şi la vânătoare, pentru care are o pasiune asemănătoare, uneori goana după vânat e mai însufleţitoare decât omorârea animalului.
 
Tatăl lui, în schimb, cum bine ştie, a simţit mereu nevoia şi de dragoste, pe lângă plăcerea trupească. În calitate de cardinal, ar fi putut să întreţină o duzină de curtezane, şi totuşi i-a rămas multă vreme credincios mamei lor, Vannozza. Iar ea, cu toată frumuseţea pe care o avea, fusese mai mult soţie decât ţiitoare. Sigur că trebuie să fi existat bijuterii şi favoruri, dar, când se gândeşte la ei doi, cea mai puternică imagine care-i vine în minte este cea a mamei lui, în haine simple de casă, îngenuncheată în faţa unui bol mare cu apă fierbinte, în timp ce tată lui stă jos şi îşi vâră picioarele în apă râzând, cu capul aruncat pe spate. O femeie care-ţi alină picioarele umflate şi scula umflată: e un soi de intimitate care-i dă fiori.
 
Chiar atunci când s-au despărţit, când el a renunţat să mai împartă patul cu ea şi i-a luat toţi copiii, a păstrat-o în inima lui, a lăsat-o într-o situaţie foarte bună, cu case şi domenii şi un soţ încornorat gata să se strecoare pe locul rămas gol în aşternuturi. Când se gândeşte la ce a fost atunci, Cesare nu-şi aminteşte nici un fel de plânsete sau văicăreli sau scene de disperare. Era o atitudine deşteaptă în felul ei, pentru că, dacă ea şi-ar fi strigat suferinţa în gura mare, le-ar fi făcut rău tuturor. Dimpotrivă, ea rămânea până în ziua de azi graţioasă şi binedispusă, dornică să-l vadă când vine în vizită, dar la fel de dispusă să-l lase să plece; drept care, Cesare, care nu şi-a purtat niciodată inima în palmă (pentru că nici nu are aşa ceva, ar spune unii), se simte mereu în largul lui alături de ea. Nu. Cu toate ciudăţeniile ei şi oricât venin ar împroşca o armată de moralişti traşi la faţă, familia lor a fost ani buni de zile retrasă, fericită, iubită şi iubitoare.
 
Dar aventura asta dintre fata de neamul Farnese şi tatăl lui e croită din altă stofă. Vestea sosirii ei la Roma ajunsese şi în bibliotecile de la Pisa: la Bella Giulia, ţinută la adăpost şi numai bună pentru înfloriri spectaculoase, fermecătoare şi gata să se lase fermecată, cu familia strânsă haită în fundal, pariindu-şi viitorul pe comoara dintre picioarele ei. Era un pariu isteţ, crede Cesare. Fratele ei, om al Bisericii, va fi numit cardinal cât de curând: un om de paie tocmai bun pentru facţiunea Borgia şi un binefăcător al propriului trib. Aşa îşi începe o nouă dinastie urcuşul pe scara ameţitoare a puterii.
 
Pe partea cealaltă a camerei stă Michelotto, cu braţele strânse stângaci peste trupul îndesat, legănându-şi fără oprire piciorul drept. Nu fusese nicicând vreun curtean, nici măcar când avusese un chip mai plăcut: dulcile nimicuri îi întunecau limpezimea instinctelor.
- Jur că tu eşti mai nerăbdător decât mine, Michelotto, zice Cesare, maimuţărindu-i privirea încruntată, care acum parcă devine şi mai aprigă.
- Mă gândeam doar că, dacă am fi la Roma...
- Dacă am fi la Roma, oamenii ar fi cu ochii pe noi de câte ori ne-am face nevoile. Pe când aşa ei stau liniştiţi şi noi apucăm să zgândărim pe câte cineva din afara oraşului. Cu toate că e nerăbdător să ajungă acasă, fireşte, şi-a folosit exilul cu înţelepciune, citind mai bine meandrele peisajului politic mai larg. Face un gest către mormanul de scrisori de pe masă: Scrisoarea Papei spune că au şi fost trimise trupe papale la Perugia. Ajung acolo la sfârşitul săptămânii.
- Ha! Familia Baglioni n-o să fie deloc încântată. O să ştie că informaţiile vin de la tine.
- Este exact ceea ce vreau să ştie.
 
Trăiseră cu toţii cot la cot într-o vreme: când Cesare era mai mic, studia la Perugia, iar băieţii Baglioni erau cam de aceeaşi vârstă. Şi pe-atunci erau o şleahtă de bandiţi, fiii celor doi fraţi care conduceau oraşul, sloboziţi din pântecele diverselor mame cu pumnii gata ferecaţi în metal, dispuşi să sară oricând la bătaie în condiţiile în care adversarul avea o mână legată la spate. Legatul papal al oraşului abia respira de teamă să nu-l jignească pe unul sau altul dintre ei. Acum, când mulţi dintre ei au crescut şi oferta e atât de scăzută, sunt porniţi să fărâmiţeze puterea în bucăţi şi mai mici. Cu şi mai multă violenţă.
- Nu este oraşul lor. Şi nu au nici un drept să-l înfulece de parcă ar fi vânatul pe care abia l-au doborât. Asta le spune celorlalte state papale că pot să facă la fel şi să scape cu faţa curată.
 
Michelotto fornăie.
- De ce râzi?
 
Îşi ridică palmele în sus ca şi cum s-ar preda. În ciuda diferenţei clare de statut dintre ei, le face plăcere să se muşte câte puţin, precum căţeii când se joacă.
- Nu făceam decât să mă bucur că ne-am îndepărtat de legea canonică. Mi s-a părut întotdeauna că e uscată ca ţâţele de vrăjitoare. Eu cred...
- Ştiu ce crezi tu: că toate astea ar putea fi rezolvate mai bine prin sabie decât prin tonsură.
 
Michelotto rânjeşte.
- Încă nu m-am călugărit.
- Un lucru pentru care Biserica va fi veşnic recunoscătoare, sunt sigur. Nu te îngrijora. La timpul potrivit nu-i va lua mult părului să crească la loc.