Rătăcirile lui Herman Melville

Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie şi un doctorat obţinut în 1975 la University of St. Andrews din Scoţia, devine profesor de limba engleză la Darmouth College. Din 1982 se mută la Middlebury College din Vermont, unde predă şi în prezent. Parini este poet, printre volumele sale de versuri numărându-se The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005), eseist, abordând diferite subiecte: Some Necessary Angels (1997), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008), dar şi biograf al lui John Steinbeck (1995), Robert Frost (1999) şi William Faulkner (2004). Este şi editor deopotrivă, sub coordonarea sa văzând lumina tiparului The Columbia History of American Poetry (1994), The Norton Book of American Autobiography (1998), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). A publicat şapte romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; Humanitas Fiction, 2009), despre ultimii ani din viaţa lui Lev Tolstoi, ecranizat de regizorul Michael Hoffman, cu Helen Mirren şi Christopher Plummer în rolurile principale, Benjamin's Crossing (1996), The Apprentice Lover (2002) şi Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2010), o splendidă reconstruire ficţională a vieţii autorului lui Moby Dick. Cărţile lui Jay Parini sunt traduse în peste treizeci de limbi.
În romanul lui Jay Parini, aflat în curs de ecranizare, Herman Melville, personalitate vulcanică, saturniană, e deopotrivă figura paternă autoritară de care fiii săi nu reuşesc niciodată să se apropie, dar şi un partener de viaţă introvertit şi uneori agresiv, care sfârşeşte prin a transforma afecţiunea soţiei sale, Lizzie, şi fascinaţia resimţită de aceasta în tinereţe faţă de viaţa lui aventuroasă în compasiune amestecată cu teamă. Însă dincolo de nebuloasa unei existenţe cotidiene frământate şi înnegurate se conturează opera impresionantă a unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XIX-lea.

Narat pe mai multe planuri şi din multiple perspective, glisând între tărâmurile exotice de la tropice (precum insulele Marchize, unde Herman Melville trăieşte o vreme printre canibali) şi New York, care se confundă pentru autorul lui Moby Dick cu neliniştea şi angoasa existenţială, romanul dezvăluie treptat culisele întunecate ale vieţii şi operei unui autor ale cărui detalii biografice au rămas mai degrabă un mister pentru exegeţii săi.

Rătăcirile lui Herman Melville se deschide cu o confesiune a mult încercatei soţii a lui Melville, Lizzie, legată de frământările, violenţele, abandonul în alcool şi perpetua nemulţumire a acestuia. Cariera sa strălucită, care a însemnat succesul unor romane precum Taipi sau Omoo, pare să fi apus, şi Herman Melville nu-şi mai găseşte locul nici în viaţa de familie, sufocantă şi îngrădindu-i imaginaţia, nici în lungile călătorii pe mare, unde singurătatea şi mizeria sufletească îl fac să viseze la căldura căminului din New York.

Cititorii săi par să fi dispărut, iar marele lui roman, Moby Dick, nu are nici pe departe succesul scontat. Mai multe proiecte literare sunt sortite eşecului, iar starea de disperare a lui Melville se adânceşte, cu consecinţe dramatice asupra familiei: Lizzie îl dispreţuieşte, dar îl înconjoară cu aceeaşi tandreţe şi grijă din tinereţe, fiii lui, Malcolm şi Stannie, sunt timoraţi şi îl evită, adorându-l în secret. Odată cu trecerea timpului, stările de deprimare îl fac pe Melville să părăsească New Yorkul pentru a se muta în Berkshires, iar aici întâlnirea cu scriitorul Nathaniel Hawthorne îşi va lăsa amprenta asupra vieţii sale ulterioare.

"Rătăcirile lui Herman Melville rămâne o introducere importantă în tumultuoasa viaţă şi imaginaţie a autorului lui Moby Dick. Oricine se pregăteşte să se iniţieze în romanele acestui mare scriitor, sau se întoarce la ele după multă vreme, se va bucura de această reconstituire a portretului celui care poate fi considerat un Milton al Americii." (Washington Post)

"Jay Parini explorează aspecte ale vieţii lui Melville care au rămas inaccesibile biografilor: dedesubturile relaţiei cu Lizzie, soţia sa, adevărata măsură a dezamăgirii resimţite în faţa eşecului comercial al scrierilor lui, atracţia sexuală faţă de prietenul său Nathaniel Hawthorne." (Independent)

"Cine ar fi crezut că abia acum, în secolul XXI, vom avea o viziune clară asupra celui mai misterios prozator american, Herman Melville. O avem astăzi, mulţumită magiei excelentului roman al lui Jay Parini." (Gore Vidal)

Revenit la Londra înainte de Crăciun, H.M. a căzut într-un fel de hău. "Sunt bântuit de diavolii tristeţii", îi scria el lui Lizzie, ştiind că ea va înţelege.

Vorbeau adesea despre aceste bântuiri, care îl lăsau epuizat uneori, incapabil până şi să ridice obloanele, darămite să iasă în lumina puternică a zilei. Acum, în timp ce se plimba pe străzile Londrei, cerul părea întunecat la amiază, ca un capac de plumb. La un moment dat, pe când îşi făcea loc printr-o mulţime pe Strand, lângă Charring Cross, s-a simţit ameţit şi şi-a pierdut sufla rea; s-a aşezat pe o bordură, temându-se să meargă mai departe. Îi ceda inima? Gânduri de moarte i se adunau în cotloanele ascunse ale minţii, corbi cu aripi de funingine. S-a gândit la bietul, dragul Gansevoort, singur în Londra, stingându-se. Şi a hotărât că trebuia să plece acasă cât mai curând posibil, să se reapuce de lucru, la adăpost în cercul familiei. Căminul lui părea un refugiu sigur, o alternativă confortabilă la această nefericire ce-l cuprinsese.

S-a grăbit să-şi asigure călătoria spre casă, îmbarcându-se pe Independence de Crăciun - o zi cu vânt puternic şi mări înspumate. Era un vas cu pânze, căci Herman nu credea că are destui bani ca să se arunce la un vapor, în schimb perspectiva unei călătorii mai lungi nu-l deranja. Începuse să-şi facă însemnări în jurnal pentru o altă carte, "un roman al obsesiei". Avea să fie concentrat pe urmărirea unei balene albe, asemenea faimosului mascul bătrân pe nume Mocha Dick, care intrase în mitologia vânătorilor de balene. Această creatură de neînfrânt supravieţuise nenumăratelor vânători de-a lungul a mulţi ani. Spărsese multe bărci, făcându-le aşchii, înecând o droaie de marinari pe parcursul unei vieţi lungi, cu fiare atârnându-i din piele ca nişte insigne. Cu un deceniu în urmă, H.M. citise o relatare despre această balenă în Knickerbocker; germenele acestei naraţiuni stătuse latent o vreme în apele adânci ale memoriei, adormit; acum se ridica asemenea balenei înseşi, suflând puternic, ca o explozie de potenţială semnificaţie. Deodată, Herman a înţeles cum să folosească acest material. Aproape că putea să vadă chipul unui căpitan cărunt, nebun înverşunat să ucidă legendara balenă, un bărbat în tradiţia lui Lear al lui Shakespeare sau a Satanei lui Milton - un vizionar întunecat, înclinat spre distrugere, dispus să tragă după el întreaga lume dacă era necesar, în urmărirea violentă a acestei creaturi albe: o altă alegorie a autodistrugerii.

Biblia stătea lângă patul său din cabină, şi Herman a recitit cu atenţie povestea lui Iov şi pe cea a lui Iona. Citind la lampa cu spermanţet până la orele dimineţii, în timp ce vasul sălta pe valurile de cobalt ale miezului de iarnă pe Atlanticul de Nord, H.M. şi-a dat seama că trebuia să-l lase deoparte pe Israel Potter ca să scrie o poveste despre vânătoarea de balene. Va sta pe raft alături de scrierile lui anterioare, numai că va avea un public mult mai larg, şi-a zis. Cine putea rezista unei măreţe aventuri pe mare?

Ce serie de scrieri avea deja: Taipi, Omoo, Mardi, Redburn, Cojocelul alb - toate curseseră în numai câţiva ani. Şi-a repetat titlurile cu voce tare ca să-şi facă curaj. În cabina lui micuţă, Herman s-a ghemuit cu un pahar de brandy, visând la următoarea carte minunată pe care o va scrie. Mocha Dick, îşi spunea el, ameninţând cu pumnul. Mocha Dick!

Vara următoare l-a găsit pe Herman cu un manuscris ce devenea tot mai gros pe birou: dezlânat, adesea incoerent - începuturile unei provocatoare aventuri pe mare. Zăcea lângă un teanc de cărţi despre vânătoarea de balene recent achiziţionate, cum ar fi O descriere a regiunilor arctice, cu istoria şi prezentarea vânătorilor de balene din nord a lui William Scoresby. Ştia că trebuia să includă o mulţime de amănunte despre afacerile cu balene în acest roman, şi nu putea să se bazeze pe ce-şi amintea. Aşa că-şi lua notiţe, transcriindu-le în paragrafe sau chiar în capitole întregi.

Se dovedea dificil să lucreze în oraş însă; căldura părea să cuprindă totul. Plana asupra acoperişurilor şi între clădiri, cu un şuierat ascuţit ce nu înceta nici o clipă, nici în noaptea cea mai adâncă, când H.M. şi Lizzie dormeau (atât cât puteau) lângă o fereastră deschisă, neacoperiţi, îmbrăcaţi în lenjerie subţire din bumbac. Se trezeau pe pernele transpirate, uzi şi răvăşiţi, chinuindu-se să reziste în zilele lungi cu nervii tot mai zdruncinaţi, gata să plesnească. Curând s-a născut un plan de nevoie: avea să facă o vizită la Broadhall, fosta fermă a familiei Melville din Pittsfield, cum îi încurajaseră soţii Morewood, noii proprietari. "Suntem o familie", spusese instabila Sarah Morewood, băgându-se în viaţa tuturor. "Trebuie să veniţi şi să plecaţi când doriţi. Broadhall ne aparţine tuturor."

"Sarah e nebună", spunea Maria, repetând ceea ce ştia toată lumea. Cu toate acestea, a plecat în nord înaintea fiului ei şi a restului familiei, dornică să ia legătura cu prietenii din Berkshires, inclusiv cu domnişoara Sedgwick, populara scriitoare, care o considera pe Maria Melville una dintre doamnele ei de onoare. Maria voia să se asigure că această retragere în munţi avea să fie în interesul ei. La scurt timp după sosire, îi scria fiului ei: "E ca întotdeauna - adierea răcoroasă poartă mirosul fânului, iar lanţurile de munţi se văd unele în spatele altora. Tu şi Lizzie trebuie să veniţi cât mai curând posibil. Malcolm o să înflorească aici. Aerul e curat şi proaspăt, mâncarea hrănitoare şi din belşug, iar florile cresc în solul ăsta ca nicăieri altundeva pe lume. Trebuie să vezi leuşteanul de pe versantul de vest şi crinii!"

H.M. intenţiona de câteva luni să-şi ducă familia în Berkshires - nu pentru o vacanţă (cum credea toată lumea), ci pentru totdeauna. Perspectiva ar fi încântat-o pe soţia lui, căci Lizzie adora Pittsfield - şi cine n-ar face-o? Frumuseţea acestuia era o încântare pentru ochi, mai ales în lunile de vară, când vechile case din lemn respirau uşor, cu ferestrele larg deschise, cu gazonul de un verde strălucitor sau acoperit cu albăstrele ori margarete. Gărduleţe albe înconjoară fiecare proprietate din oraş, dar fără să o izoleze. Oricine poate să se oprească, să arunce o privire peste gard, să stea de vorbă cu vecinii.

Viaţa în marele oraş devenise obositoare, cu droaia ei de hoţi, imigranţi de condiţie joasă şi cetăţeni hăituiţi mişunând pe străzile pline de praf şi şarete, trăsuri sau căruţe. Duhoarea bălegarului de cal putea atinge culmi nebuneşti în toiul verii. Fireşte că Herman iubea Manhattanul, cu toate tuşele lui grosolane, şi adeseori se plimba pe străduţele laterale, vizitând galerii şi muzee sau biblioteci, oprindu-se la o bere în vreo tavernă izolată. Dar nu avea nevoie de o viaţă urbană permanentă, şi i se părea că-i va fi mai uşor să scrie în provincie, cu mai puţine lucruri care să-l distragă. În schimb, i-ar fi plăcut să se plimbe printr-un crâng deseori să stea lângă un iaz să se gândească sau să-şi facă însemnări. Îi plăcea ideea de drumeţii singuratice pe dealurile verzi, înalte, lăsând ca pasaje, intrigi sau chiar poeme să-i umple fântâna imaginaţiei ca o apă freatică venind din toate părţile.

Când s-a urcat în trenul spre Berkshires, cu Lizzie şi Malcolm deja aşezaţi pe banchetele din păr de cal, Evert Duyckinck i-a înmânat un exemplar din Muşchi de pe un vechi presbiteriu, ultimul volum de povestiri al lui Nathaniel Hawthorne, ca să-l recenzeze pentru The Literary World.
- Ceva de citit în tren, i-a spus Duyckinck.

Herman a răsfoit cartea, curios.
- Cred că ştii deja una sau două poveşti, şi am auzit că-i cânţi osanale. Acum citeşte-l cu atenţie!

Hawthorne, după cum ştia Herman, se mutase în Berkshires cu câteva luni înainte, şi cu siguranţă aveau să se întâlnească la un moment dat. Domnişoara Sedgwick va avea grijă de asta! Era cât se poate de firesc să-l citească cu atenţie, cum îi sugerase Jack Chase cu câţiva ani în urmă.

După cum a aflat H.M. de la mama lui, Hawthorne ocupa o căsuţă acoperită cu şindrilă roşie pe proprietatea din Lenox a unor bostonieni înstăriţi. El şi Sophia, încântătoarea lui soţie, împreună cu copiii lor, Julian şi Una, fugiseră de vânturile aspre şi sărate din Salem, un oraş plin de fantome răzbunătoare - multe dintre ele strămoşii lui Hawthorne. Deşi de dimensiuni umile, căsuţa roşie aşezată într-un crâng de hicori şi stejari se dovedea destul de confortabilă, cu trei dormitoare şi o magazie-birou pe care o numeau "casa de vară". Hawthorne putea să lucreze acolo, având o vedere spre lacul Mahkeenac, unul dintre multele lacuri limpezi indiene, alimentate de izvoare, din zonă. În spatele lui se înălţa, magnific, masivul Monument Mountain. Stockbridge era aproape, un oraş de modă veche, perfect pentru plimbări cu familia, iar în toate direcţiile erau câmpuri şi pâraie.

Berkshires County atrăgea mulţi scriitori cărora le plăcea simplitatea vieţii între câmpuri cu fân, păduri dese, lacuri şi dealuri abrupte. Oliver Wendell Holmes şi soţia lui, Amelia, cumpăraseră o casă în vecinătate cu doar un an în urmă, şi eminentul poet-medic îşi primea confraţii aici, inclusiv pe Longfellow şi pe James Russell Lowell. Şi, desigur, era şi groaznica domnişoară Sedgwick, care locuia la doar câţiva kilometri de Pittsfield cu fratele ei Charles, ocupând centrul unui cerc ca o albină-matcă. Faima ei se răspândise mult dincolo de graniţele ţinutului, atrăgând cititori şi scriitori deopotrivă. Hope Leslie, de pildă - romanul ei despre viaţa puritană în New Englandul secolului al XVII-lea - îl inspirase pe Hawthorne cu câţiva ani înainte, şi puţini americani cu gust pentru ficţiune nu se cufundaseră în această poveste romantică despre puritanii din Massachusetts şi relaţiile lor cu indienii.

La propunerea lui Herman, Evert Duyckinck a venit să petreacă o vacanţă împreună cu familia Melville în Pittsfield, la fel şi Cornelius Mathews, un alt om de litere din New York. Făceau un cuplu bizar, Duyckinck fiind un tip palid, subţire, elegant, pasionat de monocluri, în timp ce prietenul lui, Mathews, era scund şi neîngrijit, cu faţa rumenă. Dar erau amândoi o companie excelentă, plini de bârfe şi reflecţii spirituale despre lumea literară.

Îşi lăsaseră soţiile acasă, considerându-se într-o aventură bărbătească în pădurile nordului, departe de "babilonianul cuptor de cărămizi al New Yorkului", cum îl numea H.M. S-au cazat la Berkshires House, un hotel respectabil din Pittsfield cu o verandă generoasă ce dădea spre strada principală a oraşului. Herman a cinat în prima seară acolo cu prietenii lui şi cu Dudley Field, un avocat din New York care moştenise un conac şi un teren de şaizeci de hectare lângă Stockbridge. Un snob cu pretenţii literare, Field îi cunoştea pe toţi scriitorii din regiune, iar acum plănuia o excursie fabuloasă, în care să se întâlnească toată lumea. "O să urcăm pe Monument Mountain!" a anunţat el.

Rareori Herman fusese mai fericit, căci prietenii lui vorbeau fără încetare despre cărţi şi autori, dezvăluind mici bârfe. Duyckinck a scos dintr-un sac de pânză şpalturile de la Preludiul, un poem lung cât o carte scris de Wordsworth - marele senior al poeziei engleze -, care murise în primăvara precedentă. Se pare că acest poem masiv stătuse la autor, nepublicat, decenii întregi. Era, după cum i-a spus Duyckinck lui Herman, "poate cel mai bun poem epic după Paradisul pierdut", un volum care urmărea "dezvoltarea unei minţi de poet". Forma lui era destul de radicală, punând artistul în centrul vieţii, meditând asupra naturii şi a spiritului. Duyckinck a citit câteva fragmente cu voce tare, imitând uşor accentul englezesc. Herman a ascultat avid, găsind "grandoare în fiecare frază", implorând să-i fie împrumutate şpalturile. Evert avea nevoie de acest exemplar pentru o recenzie, dar a promis să i-l lase prietenului său dacă îşi termina articolul înainte de a pleca.

Dudley Field, pe de altă parte, nu prea avea chef să discute despre literatură în mod special: pe el îl interesau bârfele despre autori şi - asumându-şi rolul de maestru al petrecerilor - le-a explicat că-i aştepta "o delectare grozavă", cum s-a exprimat el. Nathaniel Hawthorne avea să vină cu ei la sfârşitul săptămânii pentru o excursie de o zi pe Monument Mountain.
- Aşteptaţi-vă la o grămadă de mâncare bună, a zis el. Soţia mea e o bucătăreasă minunată.
- Sunt foarte nerăbdător să-l cunosc pe Hawthorne, i-a spus Herman lui Lizzie în seara aceea, în pat.
- Nu e mai important decât altcineva, a zis ea.
- O, ba cred că este.
- Prostuţule, a răspuns ea sărutându-l pe frunte. Sper că nu vezi mai mult decât este în domnul Hawthorne - deşi mi s-a spus că în cazul acesta este destul.

H.M. a plecat de la Broadhall fără Lizzie (pe Malcolm îl du-rea burta şi ea nu voia să-l lase cu bunica lui), s-a întâlnit cu Duyckinck şi Mathews la ora stabilită şi au mers cu cabrioleta până la gara din Stockbridge, unde îi aştepta Dudley Field alături de James T. Fields, un editor din Boston, şi soţia sa, Eliza, care arăta ca o purcică veselă. Fields purta pantofi negri de lac, mai potriviţi pentru Commonwealth Avenue, o cămaşă apretată, o haină albastră, o vestă roz cu arabescuri şi o cravată cu buline - nu tocmai echipament de ascensiuni montane. Doctorul Holmes, ca întotdeauna, călătorea cu o geantă de medic din cauciuc lăcuit, pregătit parcă să acorde pe loc ajutor la nevoie.

Grupul a pornit imediat spre Eden Hill, o proprietate de la poalele Monument Mountain, ca să-l aştepte pe Hawthorne, care urma să vină singur, pe cal - întârziase, dar nu foarte mult. Tânărul Harry Sedgwick (un nepot al romancierei) îi aştepta cu o căruţă goală, mestecând un fir lung de iarbă. Avea aproape douăzeci de ani, deşi părea de şaisprezece, un păr cânepiu cu cărare pe mijloc şi trăsături delicate; purta o pălărie din paie cu boruri largi şi cu o pană de păun, care-l făcea să arate ca un artist.

Şi-au împărţit pahare cu limonadă, căci era o zi umedă, şi Dudley voia ca toată lumea să fie binedispusă.
- Hawthorne întârzie, a spus Dudley iritat.

Fields, editorul lui Hawthorne, l-a ignorat, vorbind entuziasmat despre succesul Literei stacojii.
- Nu e un om modest, zicea Fields, încercând să-şi stăpânească încântarea, dar asta e bine. Îşi înţelege valoarea. E cel mai mare scriitor al nostru în viaţă.
- Mai mare decât Longfellow? s-a mirat Mathews. Sau Bryant?
- Domnul Irving mai trăieşte încă, a spus Harry Sedgwick, care era destul de inteligent ca să n-o pomenească pe mătuşa lui, deşi multă lume din Berkshires o punea pe Catharine Maria Sedgwick în fruntea listei de autori în viaţă.

Doctorul Holmes a spus:
- Hawthorne e excelent. Asta-i de ajuns, aş zice. Comparaţiile sunt împuţite... cum ar spune Dogberry.
- Cine e Dogberry? a întrebat Harry.

Întrerupând răspunsul lui Holmes, Nathaniel Hawthorne şi-a făcut apariţia călare, mergând la pas.
- A, marele om! a zis Duyckinck.

H.M. l-a studiat pe călăreţul care se apropia. Purtând o cămaşă neagră şi pantaloni gri-olive, Hawthorne era suplu şi înalt, cu ochii negri, impunător. Se spunea că o ţigancă din Brunswick, Maine, a rămas încremenită văzându-l şi a întrebat: "E om sau înger?" H.M. citise această poveste la Duyckinck, şi acum o înţelegea. Hawthorne era, într-adevăr, un înger: un înger întunecat.

Hawthorne şi-a priponit calul de un stâlp, fără să facă vreun gest prin care să arate că remarcase grupul. Indiferenţa lui l-a impresionat pe Herman, care se considera prea avid de acceptare, dând chiar din cap spre cei din jurul lui, dornic să placă.
- Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Herman Melville, a spus Dudley Field când H.M. s-a apropiat, timid, dar plin de interes.

Hawthorne s-a luminat, întinzând o mână uriaşă.
- Am admirat Taipi, a zis el.
- Cred că aţi scris şi o recenzie.
- Da, sigur, a spus Hawthorne, părând că-şi aminteşte brusc. Aş crede că v-aţi distrat ceva în mijlocul canibalilor. Eu m-aş fi temut groaznic pentru viaţa mea.
- Erau destul de blânzi până la urmă.
- Cu excepţia apetitului lor pentru carne de om.
- O masă e o masă, a zis H.M., uşor jenat.

Nu era o remarcă inteligentă.
- Aţi apucat să citiţi Litera stacojie? a întrebat Fields.

Herman a dat din cap cam prea repede, prea entuziasmat.
- E foarte bună. O lucrare, ştiţi...

A urmat un moment stânjenitor, în care Herman s-a străduit să adauge ceva, dar n-a reuşit. Duyckinck, ca întotdeauna, a intervenit cu pueril entuziasm.
- E minunată cartea dumneavoastră. Mi se pare că o cunosc pe Hester.
- Te-ai însurat cu ea! a zis Mathews, stârnind hohote de râs.

James Fields nu voia ca discuţia să devieze astfel de la Litera stacojie. A povestit cum l-a convins pe autor să dezvolte o scriere mult mai scurtă care "promitea destul de mult".
- Ţie îţi datorez totul, James, a spus Hawthorne.

Lui Herman i-a plăcut felul în care a spus-o, vorbind ironic pe nas - deloc jignitor, dar punându-l la punct pe individ pentru că se umfla în pene. De asemenea, avertiza pe toată lumea, parcă spunând: Sper că vă veţi alege cu grijă cuvintele în preajma mea. Ascult cu atenţie şi îmi pasă.

H.M. nu se putea abţine să-l privească pe Hawthorne, care îi reţinea atenţia atât prin înfăţişarea sa, cât şi prin felul de a fi ieşit din comun, impunător. Fiecare frază ieşea de pe buzele sale perfect formulată, lapidară chiar. A pornit pe cărare cu Sedgwick agăţată de-un braţ, şi Eliza Fields de celălalt. Duyckinck a luat-o de braţ pe Eliza şi au format o falangă strălucită, începând un urcuş abrupt într-un ritm care l-a lăsat pe James Fields în urmă, gâfâind.
- Nu e nevoie să ne grăbim, i-a spus Fields lui Herman, oprindu-se să-şi maseze coapsa care începuse să-l doară. Mă tem că nu mai sunt atât de în formă ca pe vremuri.

Dar era nevoie să se grăbească, fiindcă un nor de furtună movuliu apăruse în partea de est a cerului, înnegurându-l. În depărtare se auzeau tunete şi un vânt iute, jos, mătura pământul, răscolind frunzele uscate, scuturând tulpinile înalte ale lumânăricilor ce creşteau pe marginea cărării bătute. Deasupra capetelor auzeau pomii foşnind.
- A tunat! a spus Fields, care avea talentul de a enunţa ceea ce era evident.
- Bătrânul doar îşi drege glasul, a remarcat Herman.
- Ce lucru ciudat ai spus, Melville, a zis Fields.

Ploaia a aşteptat totuşi până când grupul a ajuns pe un platou înalt, de unde se vedea întreaga vale. Dar vremea se stricase, norii turnau o ploaie călduţă, care cădea oblic din cauza palei de vânt ce i-a ridicat fusta Elizei Fields. Galantul doctor Holmes a rupt trei crengi dintr-un pin stufos transformându-se în umbrele, dintre care două le-a dat Ellizei şi lui James, cei mai vulnerabili membri ai grupului. H.M. şi-a ridicat faţa spre ploaie, bucurându-se de ea.

Hawthorne le-a făcut semn de lângă o proeminenţă a stâncii aflată nu departe, un adăpost perfect pentru drumeţi, care au dat fuga să se aşeze sub ea.
- Suntem toţi în siguranţă, uscaţi, a zis Holmes, scoţând două sticle de şampanie din geantă şi desfăcându-le. Luaţi loc. Vă rog! Sunt buşteni uscaţi, aşezaţi numai bine. Văd că au mai fost şi alţii aici înaintea noastră.

Holmes avea o cupă din argint cu monogramă, pe care a dat-o din mână în mână. Hawthorne a luat-o şi a băut cu lăcomie.

Herman a intrat şi el sub adăpost, amuzat.

Hawthorne i-a dus cupa de argint la buze.
- Sângele Domnului nostru, a spus el în timp ce Herman sorbea.

Herman s-a însufleţit, plin de o energie ciudată, gata să se dea în spectacol pentru tovarăşii săi de drum. A sărit pe un ciot de stâncă din apropiere, prefăcându-se că era prora unui vas, trăgând de nişte sfori imaginare ca şi cum ar fi fost la parâme şi cântând un vechi cântec marinăresc cu glasul său aspru, ceea ce a provocat fluierături şi râsete.
- Te salut, Taipi! a strigat Hawthorne, încurajându-l pe H.M. să-şi continue maimuţăreala.

Cu o îndemânare care a surprins pe toată lumea, Herman a sărit din copac în copac agăţat de o liană, hăulind.
- O maimuţă! a strigat Eliza.
- O maimuţă păroasă, a adăugat Fields.
- Sunt şi maimuţe fără păr? a întrebat Hawthorne. Nu mi-ar plăcea să întâlnesc o maimuţă spână, mai ales prin pădurile astea.

Vrând să atragă atenţia, Cornelius Mathews a scos din rucsac un poem despre Monument Mountain de William Cullen Bryant. Majoritatea celor din grup cunoşteau deja acest poem despre o tânără indiancă disperată care se aruncă în prăpastie ca să scape de execuţia la care o condamnase propriul ei popor - căci se îndrăgostise de un tânăr războinic dintr-un trib inamic. Aterizează într-un copac, care îi amortizează căderea; tribul ei, furios, incendiază muntele ca să se asigure că moare. Mai târziu, familia ei ridică un turn din pietre în memoria ei - de unde şi denumirea muntelui. Era o legendă locală seducătoare, având, probabil, un sâmbure de adevăr.