Ultima gară

Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie şi un doctorat obţinut în 1975, devine profesor de limba engleză la Darmouth College, unde va rămâne vreme de şapte ani. Din 1982 se mută la Middlebury College, unde predă şi în prezent.

Parini este poet, printre volumele sale de versuri numărându-se The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005), eseist, scriind cu precădere studii de critică literară şi politologie, Some Necessary Angels: Essays on Literature and Politics (1997), dar şi biograf, John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), şi editor deopotrivă, sub coordonarea sa văzând lumina tiparului The Oxford Encyclopedia of American Literature.

A publicat şase romane, dintre care amintim Benjamin's Crossing (1996) şi The Apprentice Lover (2002). Romanul Ultima gară (The Last Station, 1990) oferă un tablou de ansamblu al ultimului an din viaţa lui Lev Tolstoi, privit din unghiuri diferite şi perspective contradictorii, reconstituit în special pe baza jurnalelor marelui scriitor şi ale celor care se aflau în acea perioadă în preajma sa. În 2009 romanul a fost ecranizat de regizorul Michael Hoffman, din distribuţie făcând parte Christopher Plummer, Hellen Mirren şi James McAvoy.

Jay Parini locuieşte în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicaţii prestigioase, precum The Guardian şi The Chronicle af Higher Education.


Înconjurat de o familie care nu i-a înţeles şi apreciat niciodată idealurile aflate în total dezacord cu cele ale aristocraţiei ruse, din care făcea parte, dar şi de o mulţime de discipoli a căror veneraţie nu îi produce nicio plăcere, a căror dorinţă de a fi în permanenţă cât mai aproape de el şi de a-i sorbi fiecare vorbă îl secătuieşte de puterile şi aşa slăbite şi vânat de gazetari şi fotografi avizi de ştiri şi imagini senzaţionale, Tolstoi tânjeşte după linişte. Dar pacea căminului său e sfâşiată de o luptă pe cât de absurdă, pe atât de încrâncenată, purtată pentru dobândirea drepturilor asupra operei sale, în care sunt implicaţi oamenii cei mai dragi lui: soţia sa, Sofia Andreevna, o femeie geloasă, inflexibilă şi autoritară şi bunul său prieten, Vladimir Certkov, un om viclean şi lipsit de scrupule, care îl convinge în cele din urmă să îşi modifice testamentul. Conştient că deznodământul nu se va lăsa îndelung aşteptat, incapabil să scrie, însingurat şi bântuit de compromisurile făcute vreme de zeci de ani, părăseşte domeniul de la Iasnaia Poliana, locul în care îşi petrecuse aproape întreaga viaţă, dornic să i se piardă urma şi să poată medita în pace asupra lucrurilor care i-au marcat lunga existenţă. Dar sfârşitul pare să fie neaşteptat de aproape. În micuţa gară din satul Astapovo, medicul îl sfătuieşte să întrerupă călătoria pentru a se odihni o vreme, nebănuind că acesta va fi ultimul popas...


"O adevărată capodoperă." (Times Literary Supplement)

"Una dintre acele puţine opere de ficţiune ce reuşesc să se distingă, în egală măsură, printr-o scrupuloasă documentare istorică şi originalitate stilistică. Un roman remarcabil." (The New York Times)


A mai trecut un an, aducându-ne la sfârşitul primului deceniu al noului secol. Scriu aceste cifre ciudate în jurnalul meu. 1910. E oare posibil?

Liovocika doarme acum, şi n-o să se trezească până în zori. Cu puţin timp în urmă, am fost atrasă de sforăitul lui până în dormitor, la capătul coridorului. Sforăitul lui răsună în toată casa, ca o uşă care scârţâie, şi servitorii chicotesc. "Bătrânul taie lemne", spun ei, chiar în faţa mea. Nu mă mai respectă, dar eu le întorc zâmbetul.

Sforăitul lui Liovocika nu mă deranjează, fiindcă acum dormim în camere separate. Pe vremea când dormeam în acelaşi pat, încă avea dinţi, iar ei amortizau sforăitul.

M-am aşezat pe patul lui îngust şi i-am tras până la bărbie pătura gri, imprimată cu model de chei. A tresărit, făcând o grimasă monstruoasă. Dar nu s-a trezit. Aproape nimic nu-l trezeşte pe Lev Tolstoi. Orice ar face, se dedică complet acelui lucru, fie că doarme, lucrează, călăreşte, dansează, citeşte. Se scrie mereu despre el în ziare. Până şi la Paris, ziarele de dimineaţă adoră frânturile de bârfă despre el, despre noi - adevărate sau nu, nu le pasă. "Contesă, ce mănâncă la micul dejun contele Tolstoi?" întreabă ziariştii, stând la coadă în pridvor să ne ia interviuri în lunile de vară, când vremea din Tula face din acest orăşel o destinaţie plăcută. "Se tunde singur? Ce citeşte acum? I-aţi făcut un cadou de ziua onomastică?"

Nu mă deranjează întrebările. Le spun destule încât să plece mulţumiţi. Lui Liovocika nu pare să-i pese. El oricum nu citeşte articolele, nici măcar când i le las pe masă, lângă micul dejun. "Nu sunt deloc interesante", spune el. "Nu ştiu de ce ar vrea cineva să tipărească asemenea prostii."

Se uită totuşi la fotografii. Mereu e câte un fotograf pe aici, care face poze sau cerşeşte un portret. Certkov e cel mai deranjant. Se crede un artist al fotografiei, dar este la fel de nepriceput la asta ca la orice altceva.

Liovocika dormea sforăind, şi l-am mângâiat pe păr. Părul cărunt care se răsfiră pe perna lui apretată, barba albă ca spuma, o împroşcare moale de păr, nu aspră, ca a tatei. I-am vorbit în timp ce dormea, spunându-i "drăguţul meu". E ca un copil acum, la bătrâneţe, pot să-l alint în voie, să am grijă de el, să-l apăr de nebunii care ajung la noi în fiecare zi, aşa-zişii lui discipoli - toţi conduşi, inspiraţi de Certkov, care cu siguranţă e satanic. Îl cred Christos. Liovocika însuşi crede că e Christos.

L-am sărutat pe buze în timp ce dormea, inspirându-i răsuflarea ca de prunc, dulce ca laptele. Şi mi-am amintit o zi, cu mulţi ani în urmă, când aveam douăzeci şi doi de ani. Barba lui Liovocika era neagră pe atunci. Mâinile îi erau fine, deşi petrecea mult timp cu mujicii, muncind cot la cot cu ei pe câmp, mai ales la strânsul recoltei. De fapt, făcea asta pentru a se destinde. Pentru a face mişcare. Pe vremea aceea nu era atât de mult o chestiune de onoare, cum avea să ajungă mai târziu, când îi plăcea să creadă despre el că, în adâncul sufletului, este şi el unul dintre mujicii pe care îi adoră.

Scria Război şi pace şi în fiecare zi îmi aducea pagini să i le copiez. Cred că n-am fost niciodată mai fericită decât atunci când îmi lăsam mâna să înnegrească paginile acelea, lăsam cerneala de India să invoce o viziune mai pură şi mai sacră decât orice a fost văzut ori visat vreodată. Şi niciodată nu l-am văzut pe Liovocika mai fericit. Munca îi dădea cele mai mari satisfacţii, permiţându-i să-şi urmeze cele mai dulci şi mai frumoase vise.

Numai eu puteam descifra scrisul lui Liovocika. Hieroglifele lui ca nişte crabi umpleau marginile ciornelor, înnebunindu-i pe tipografi. Corecturi după corecturi. De cele mai multe ori, nici măcar el nu mai putea distinge ce scrisese. Dar eu puteam. Îi citeam intenţiile, şi cuvintele deveneau clare. După-amiaza stăteam ore întregi lângă un foc de cărbuni, bând ceai de tei şi discutând modificările. "Nataşa nu i-ar spune niciodată aşa ceva prinţului Andrei", îi spuneam. Sau "Pierre e prea simplu conturat aici. Nu e atât de stupid cum pretinde el". Nu-l lăsam să scrie prost. Nu-l lăsam nici să picotească în birou sau să petreacă prea mult timp călare sau să hoinărească pe câmp. Liovocika avea treburi mai importante. Iar eu îl trimiteam la masa de lucru. Eram importantă pentru el.

Dar acum nu mai contez.

Nu ca atunci, în primii ani, de ziua onomasticii mele, pe 17 septembrie, când aveam douăzeci şi doi de ani şi eram suplă şi frumoasă ca o narcisă.

Pe vremea aceea aveam trei copii. Îngrijirea lor şi a moşiei (Liovocika nu s-a priceput niciodată la detalii sau la organizarea treburilor gospodăreşti - nici atunci, nici acum) şi copiatul manuscriselor lui îmi ocupau tot timpul. Dar nu mă plângeam, nici chiar când stătea de vorbă ore în şir cu "intelectuala" aia pedantă şi stupidă de Maria Ivanovna, care se agăţase de el ca o lipitoare.

Ştiam că nu avea să dureze. Dintre toate femeile din viaţa lui, numai eu i-am rămas alături. Nu m-au putut doborî, şi nici n-o vor face.

Asta se întâmpla în 1866. Îmi amintesc pentru că era anul în care binecuvântatul nostru ţar, Alexandru, a fost salvat de mâna Domnului. Un miracol. Îşi făcea plimbarea zilnică prin Grădina de Iarnă, când un tânăr tulburat (dintr-o familie cunoscută, din păcate) a tras cu un pistol spre el. Mâna rapidă a unui mujic l-a salvat pe ţar, împingând arma într-o parte.

În aceeaşi seară, la Moscova, eu şi Liovocika ne-am dus la teatru, cum făceam adesea pe vremea aceea. Spectacolul a început cu toată lumea ridicându-se în picioare şi cântând "Dumnezeu să-l păzească pe ţar". N-am mai văzut niciodată atâţia oameni plângând! După patru săptămâni, am făcut o rugăciune de mulţumire la slujbele speciale care se ţineau la Capela Sfântul Nicolae, lângă Kremlin. Pe atunci, ruşii încă aveau nevoie de ţarul lor. Şi acum au nevoie, deşi n-ai zice, ascultându-i pe soţul meu şi pe prietenii lui. E o minune că poliţia nu i-a redus la tăcere. Dacă Liovocika n-ar fi fost la fel de puternic precum ţarul însuşi, îndrăznesc să spun că asta s-ar fi întâmplat deja.

Fireşte, Liovocika nu vrea să mă asculte în privinţa asta. Îl dispreţuieşte pe ţar, din principiu. Dar, în tinereţe, şi el era monarhist. Îl adora pe Alexandru, care îl eliberase pe vărul lui, prinţul Volkonski, general-maior, unul dintre decembriştii trimişi în Siberia de Nicolae I. Soţia lui, prinţesa, plecase cu el în exil, lăsând în urmă un copil mic.

În acea zi onomastică de demult, lumina verii târzii cădea oblic printre mestecenii galbeni. Mi-am petrecut dimineaţa singură, plimbându-mă prin pădurea Zakaz, mirosind pământul bogat şi mugurii care înfloriseră târziu. Spre surpriza şi spaima mea, un arţar era deja purpuriu, aprins ca un clopot într-o noapte stranie. M-am aşezat sub coroana lui, neputându-mi înfrâna lacrimile.

Liovocika a apărut de după copac. Îmbrăcat într-o bluză albă, arătând mai mult a mujic decât a nobil, m-a uluit cu privirea lui. Cât era de intensă! Oare mă urmărise până acolo?
- Ce-i cu lacrimile astea, mica mea Sonia? Ce s-a întâmplat?

Mi-am muşcat buza.
- Nimic, am zis.
- Nimic? a întrebat el. Ceva e.
- Copacul ăsta, am spus. Uite! Frunzele astea sunt deja roşii. În curând, întreaga pădure va fi despuiată.

Nu prea puteam îndura iernile din Tula, nici acum nu pot. N-ai cum să scapi de frig, de vântul aprig şi de zăpadă. Copacii, cu ramurile lor negre, îmi întunecă mintea. Mi-e imposibil să gândesc.
- Nu plângi din cauza acestui copac roşu, a spus el. Plângi pentru Sonia.

Am protestat. Nu era oare ziua mea onomastică? Nu eram eu cea mai norocoasă femeie din Rusia, pentru că mă măritasem cu cel mai promiţător scriitor din generaţia lui, aveam trei copii frumoşi şi o casă mare la ţară?

Dar avea dreptate, bineînţeles. Plângeam pentru Sonia.

În seara aceea, servitorii au pregătit mai devreme o cină elegantă pe terasă, aşternând masa sub soarele după-amiezii târzii. Sora mea, Tania, adusese un minunat pate de fazan de la Moscova, pe care l-a servit pe un platou de cipolin - un cadou de la mama. Aveam şi pâine neagră proaspăt scoasă din cuptor. Şi struguri mari, umezi, în castroane albe, şi portocale din sud, în castroane roşii. Şi borşci şi, mai târziu, raţă în aspic parizian. Aveam şi miel, şi un pic de gâscă. Prăjituri dulci din tărâţe şi miere se revărsau dintr-un coş. Liovocika turna vinul, mult mai mult decât s-ar fi cuvenit să bem!

Au apărut câţiva tineri ofiţeri din regimentul Tula, îmbrăcaţi în uniforme de gală, cu nasturi de argint. Pe vremea aceea, Liovocika nu-i detesta pe militari. Anii pe care-i petrecuse în armată nu erau atât de departe, nici amintirile lui despre Caucaz. Stătea întins lângă mine în pat şi-mi povestea despre prinţul Gorceakov şi despre atacul Silistrei. Preţuiam nopţile acelea, poveştile acelea. Şi îmi lipsesc, aşa cum îmi lipsesc şi tinerii ofiţeri care mâncau atât de des la masa noastră.

Ne-am aşezat în jurul mesei lungi, acoperite cu faţă de masă de olandă şi veselă din porţelan englezesc. Cristalul reflecta atât de puternic razele soarelui, încât căpăta o strălucire aproape dureroasă.
- Azi e sărbătoarea sfintelor mucenice, le-a spus Liovocika celor adunaţi, propunând un toast. A sfintelor mucenice binecuvântate, a repetat el, corectându-se, iar unul dintre ofiţeri a chicotit. E Vera, al cărei nume înseamnă Credinţă. Şi Nadejda, adică Speranţă, şi Liubov, Dragoste. Mama lor e Sofia, adică Înţelepciune. În sănătatea ta, Sofia mea, sursa întregii înţelepciuni, iubirea vieţii mele...

S-au ciocnit paharele. Mi-am plecat capul, hotărâtă să nu plâng.

Din grădină, printre copaci şi tufişuri, veneau acordurile vesele ale operei mele preferate, La Muette de Portici. Liovocika a venit repede lângă mine, strângându-mă în braţele lui pentru o scurtă expunere publică a puternicei sale afecţiuni. Simţeam apăsarea privirilor lor în timp ce ne sărutam. Dar nu mă deranja.
- Un singur dans - înainte de masă? m-a întrebat Liovocika. Mi-am lăsat, timid, ochii în jos, dar dansam minunat pe vremea aceea, până să-mi înţepenească genunchii din pricina atâtor dimineţi petrecute în umezeala aceea de la ţară.

Peste umărul lui, am văzut că Maria Ivanovna se uita fix în farfuria ei goală. Cred că acest moment a pus capăt micii ei obsesii în legătură cu soţul meu. A fost ca o lance aruncată în pieptul ei de către Liovocika însuşi!

După cină, a început adevăratul dans. Numai mătuşile bătrâne şi prietenele lor zbârcite au refuzat să se învârtească alături de noi pe terasa de piatră, într-un vârtej în cinstea mucenicelor.

Liovocika a insistat, ca întotdeauna, să dansăm kamarinskaia, un dans cu paşi repezi, complicaţi. Câţiva au încercat să se eschiveze, dar el nici n-a vrut să audă. Liovocika era maestrul, care ne conducea - mai ales pe tinerii ofiţeri - la gesturi tot mai sălbatice şi mai nestăpânite.

Cu mult înainte de plecarea celorlalţi, am fost dusă de Liovocika în dormitor. Ieşirea noastră bruscă a fost aproape jenantă, dar nu-mi păsa. Unul dintre tinerii ofiţeri mi-a aruncat o privire în timp ce ieşeam; ştiam ce gândeşte, şi m-a speriat un pic.

Nici n-am apucat să mă dezbrac, fiindcă Liovocika mă săruta frenetic pe gât şi pe umeri. M-am lăsat pe spate pe patul acela mare şi l-am lăsat să facă ce avea de făcut. Pe atunci nu era neplăcut, cum avea să devină. În scurt timp, pantalonii îi erau lăsaţi în vine. Am închis ochii în timp ce mâinile lui mari îmi pătrundeau pe sub rochie, apăsându-mi puternic sfârcurile cu palmele plate. Şi l-am lăsat să mă posede, cum o făcea de obicei, repede. Aş fi vrut să fie mai sensibil în astfel de împrejurări, dar nu-i puteam spune. L-am lăsat să adoarmă, pe jumătate dezbrăcat, cuibărit pe umărul meu.

Când s-au ivit zorile peste pădurea Zakaz, plecase. Se dusese, ca de obicei, în biroul lui. L-am găsit cu buzele strânse, cu lumânarea încă arzând, deşi se luminase de ziuă. Pana lui săpa litere adânci în pagină; în ochi îi licărea o energie sălbatică, pe care o iubeam. Nu m-a observat, nici măcar când mi-am pus mâinile pe umerii lui şi am răsuflat încet pe ceafa lui albă şi lată.