Ordinea naturală a lucrurilor

Lansarea romanului Ordinea naturală a lucrurilor va avea loc marţi, 5 mai 2009, ora 16.00, în Sala Oglinzilor din sediul Uniunii Scriitorilor, Calea Victoriei nr. 115.

Miercuri, 6 mai 2009, la ora 17.30, António Lobo Antunes va fi prezent la librăria Kreţulescu pentru o sesiune de autografe şi o discuţie cu cititorii. Vineri, 8 mai 2009, Universitatea Ovidius din Constanţa îi va oferi titlul de "Doctor honoris causa".

Cu backgroundul său de psihiatru-scriitor, premiat cu mai mult de douăzeci de distincţii internaţionale de prestigiu, António Lobo Antunes e genul de prozator pe care-l citeşti întrebându-te ce formulă narativă va mai adopta de data asta, despre ce va mai scrie, în ce măsură romanul de faţă e mai "canonic" decât celelalte.

Ordinea naturală a lucrurilor dă cumva întreaga măsură a lui Antunes, e un roman perfect "rotund", un parcurs ciclic, care începe cu o confesiune dureroasă şi sfârşeşte cu una profund neaşteptată, ce răstoarnă întreaga... ordine a lucrurilor. Puţine sunt romanele care excelează deopotrivă la capitolul scriitură dar şi la cel al tensiunii dramatice şi suspansului, talentul lui Antunes fiind de a spune o poveste palpitantă într-un stil inedit, cu o abundenţă de metafore care nu ştirbesc cu nimic din alerteţea ritmului. Într-o manieră ce aminteşte de literatura sud-americană, naratorul alege să deghizeze în spatele unor realităţi istorice dintre cele mai tulburi (ne aflăm în vremea regimului opresiv al lui António de Oliveira Salazar) o serie de evenimente ce frizează fantasticul sau, mai bine spus, fantasmaticul - spre a se elibera de propriile drame, personajele caută să se refugieze în existenţe paralele: Domingos Oliveira visează să zboare pe sub pământ, prin minele din Africa de Sud unde a lucrat în trecut şi unde speră să descopere o comoară, în vreme ce fiica lui, Iolanda, bolnavă de diabet, trăieşte în poveştile pe care i le spune un funcţionar insignifiant, mai bătrân şi iremediabil îndrăgostit de ea. Iar Ernesto Portas, fost agent al poliţiei secrete, predă cursuri de hipnotism altor oameni care, ca şi el, visează să zboare, şi face pe detectivul ocazional contra cost.

Naraţiunea-fluviu, scrisă aproape cu omisiunea semnelor de punctuaţie şi cu o topică alambicată, are darul de-a nu întrerupe nici o clipă cursul evenimentelor, care îl prind pe cititor ca într-un vârtej ameţitor, un carusel nebunesc al întâmplărilor. Cartea are imagini de-o insuportabilă frumuseţe, dublată în permanenţă de straniu sau grotesc, de un soi de durere înăbuşită, un vaiet sfâşietor care străbate rândurile: într-o scenă emblematică o vulpe găzduită într-o colivie de păsări aleargă înnebunită în cerc, anticipând parcă dezastrul morţii inefabile, în vreme ce scârţâitul unui balansoar undeva la un etaj de deasupra semnalează existenţa ilicită a unei bastarde; o femeie închisă într-un azil de nebuni numără prin crăpăturile zidului traulerele dintr-un golf, iar un copil inchizitiv descoperă o Asie în miniatură în serviciul de porţelan în miniatură al bunicii.

Răsturnarea de situaţie radicală de la sfârşitul romanului avertizează asupra rolului înşelător al ficţiunii care, dacă uneori se naşte din viaţă, alteori naşte ea însăşi viaţa, răsturnând astfel ordinea firească a lucrurilor.


Nu, aşteptaţi, liniştiţi-vă, nu începeţi iar, prietene scriitor, priviţi-mă în faţă şi spuneţi dacă aţi întâlnit întâmplător pe cineva cu turban şi rubin pe frunte, zburând peste acoperişurile din Lisabona? Dacă nu aţi întâlnit e pentru că toată săptămâna, fără pauză, uitând de hipnotismul prin corespondenţă, n-am făcut altceva decât investigaţii legate de omul dumneavoastră, întrebam, spionam, umblam de colo-colo, am făcut fotografii, cu excepţia a vreo două mici sieste rapide, la pensiunea din Praça da Alegria, cu o micuţă simpatică, una durdulie cum îmi place mie, care şi-a dat osteneala să mă facă să-mi uit amărăciunile cu oarecare dezmierdări şi un masaj la spate, şi asta, închipuiţi-vă, cu cel puţin o jumătate de duzină de turturele pe pervazul ferestrei, gângurind în timp ce mă vedeau zbătându-mă, ca un peşte ton scos din apă, în învălmăşeala cearşafurilor. O cheamă Lucília, are ochiul stâng puţin câş, e mulatră, a venit din Angola cu un vapor de nefericiţi fără o para chioară care fugeau de războiul civil, şi este ceva în ea, nu ştiu exact ce, poate mirosul, care îmi aminteşte de plantaţiile de bumbac înaintea zorilor, când ceaţa care se lasă peste sanzalas1 apasă pe copaci ca pe un braţ de fotoliu, iar floarea-soarelui îşi înalţă tulpinile spre lumină.

Fiindcă veni vorba, ultima dată când am fost cu ea i-am rămas dator pentru că mi se terminaseră banii. O, tu, Lucília, iartă-mă, că luni îţi plătesc negreşit, şi grăsana, întinsă pe pat, fumând, cu pupila strâmbă uitată pe perete şi cea bună surâzând la mine, Staţi liniştit, domnule Portas (sunt Ernesto da Conceiçăo Portas) că nu-i un capăt de ţară, oricui i se poate întâmpla să aibă un moment mai dificil, ce contează, astfel că, prietene scriitor, oferiţi-mi un mic supliment pentru bijuteria asta de fată, sărăcuţa, exploatată de un peşte negru, cu telefoanele mereu la urechi, care din când în când, ca să-şi marcheze poziţia şi până aici înţeleg, problema e că cretinul exagerează cu argumentele, îi frământă faţa cu pumnii, aşa că apare nefericita cu obrazul terciuit, pansamente pe bărbie şi sprânceana cusută, şchiopătând, laolaltă cu colegele ei, rătăcind pe Avenida. Aşa încât, ca să vă mărturisesc adevărul, ultima dată nici n-am avut chef să fac amor, dacă strabismul deja îmi solicită nervii închipuiţi-vă restul, plasturii, umflăturile, vânătăile negre, o tăietură adâncă la gură, aşa că am rămas să stăm de vorbă despre una şi alta fără ca eu, servitorul dumneavoastră, să mă dezbrac, fiecare la câte un capăt al patului şi turturelele fără să înţeleagă ce se întâmplă, cu ciocul turtit de geamuri. Lucília mi-a explicat că deşi primise o educaţie de albă şi făcuse clasa întâi de liceu lucrase într-un bar din Carmona, cu un italian, puicuţă la pian, iar eu, în schimb, am lămurit-o puţin cu privire la modul de funcţionare a poliţiei politice, cu faptul că, pentru orice fleac, îmi riscam pielea ca să apăr siguranţa patriei, şi cu nedreptăţile pe care mi le-a făcut revoluţia aruncându-mă în şomaj fără nici un pic de consideraţie, fără nici un respect faţă de eforturile mele, fără măcar mizeria unei pensii, ca să nu mai zic, fiindcă recunoştinţa e un sentiment în care sincer vorbind nu mai cred, asta dacă am crezut vreodată, tot ce se observă în jur e indiferenţă şi egoism, comportamentul oamenilor faţă de mine, agresându-mă pe stradă, insultându-mă, făcându-mă asasin şi canalie, scuipându-mă în obraz, iar eu izgonit dintr-o parte într-alta, fără bani, fără prieteni, amanetându-mi mobilele, Lucília, emoţionată, fiindcă fetele astea sunt nişte sentimentale, le atingi coarda sensibilă şi gata, a spus cu o voce moale, Parcă ar fi un film, şi a scos o sticluţă de sub pat ca să se emoţioneze mai bine, alcoolul stimulează lacrimile, mi-a oferit o mică înghiţitură din ceva care ardea şi eu am petrecut o jumătate de oră suspinând de am speriat turturelele până ce zburătoarele au dispărut de la fereastră şi s-au ivit acoperişurile şi streşinile din Praça da Alegria, mi s-a părut chiar că-l văd pe un văr de-al meu, care se interesează de levitaţie, înotând pe strada Príncipe Real şi de fapt era doar un norişor, mulatra, îngrijorată, îmi dădea palme peste şale spunând, Păi cum aşa, domnule Portas, păi cum aşa, domnule Portas, cu un ochi la mine şi celălalt în tavan într-o indiferenţă ciudată, a vrut chiar să se scoale ca să-şi cheme prietenele, dar eu i-am făcut semn că nu e nevoie, Stai aici, micuţo, unde te duci, şi ea a continuat să mă lovească pe spate şi să bea din sticluţă ca să se calmeze, aşa încât, după ce a trecut o veşnicie, de îndată ce s-au isprăvit suspinele şi am reînceput să respir normal, Lucília, tot sugând din gâtul sticlei, nu numai că nu spunea nimic care să aibă vreun sens, dar s-a şi pornit să cânte o muzică franţuzească, cu asemenea ţipete, că peştele negru, alarmat, a spart uşa urmat de vreo patru, cinci camarazi cu păr creţ şi lânos, tenişi în picioare şi cămaşă imprimată, scânteind de inele şi brăţări de alamă, cu aspectul, socotind după praful de pe pantaloni, unor lucrători în construcţii, aşa că mi-am încheiat nasturele de la gulerul cămăşii, mi-am aranjat nodul cravatei, am scos un suspin final care mi-a adus amintirea alcoolului pe limbă, şi m-am îndreptat spre ieşire cu toată demnitatea de care eram în stare, îndepărtându-mă cât mai mult cu putinţă de caboverdienii care mă priveau sprijiniţi de perete, fără să deschidă gura, şi ajuns pe coridor, scăpat de ameninţări, am auzit prima palmă pedagogică care trebuie să fi atins din plin gamele cromatice ale mulatrei, care a tăcut brusc, urmată de o ploaie de şuturi educative însoţite de o mustrare părintească într-o portugheză rudimentară. Astăzi după prânz, înainte de a veni să mă întâlnesc cu dumneavoastră, m-am încrucişat cu mulatra în holul pensiunii: nu era beată, dar avea capul înfăşurat în bandaje, nasul acoperit de pansamente, un guler tapisat în jurul gâtului, un membru în ghips şi umbla greu din pricina picioarelor pline de vânătăi, sprijinită de o cârjă care se îndoia ca un arc la fiecare pas. Nu s-a uitat la mine (mi-e greu să susţin privirea unei persoane saşii, şi de obicei mă plimb de la o orbită la alta, şovăind, în căutarea bisectoarei pupilelor) şi a urcat scara până la etajul trei cu o încetineală de langustă. Am văzut-o dispărând trăgându-şi un picior fără un geamăt, însoţită de peştele negru cu mâinile în buzunare, despre care s-ar fi zis că o păstorea ca pe o oaie şchioapă. Şi totuşi se poate întâmpla ca într-una din săptămânile astea, când fetei i se vor mai vindeca rănile, să mă întorc în camera ei ca să stăm de vorbă, întinşi în pat, despre ce a făcut din noi viaţa, expulzând-o pe ea din barul din Carmona, de la pipăiturile plantatorilor şi din casa împărţită cu italianul care inunda rafturile din baie cu flacoane şi pomezi de vopsit părul, şi transformându-mă pe mine, care am trudit treizeci de ani, prost plătit, mereu expus unui glonte, pentru bunăstarea Ţării, într-un profesor de hipnotism prin corespondenţă ai cărui elevi abia se înalţă în văzduh, aici aşezat cu dumneavoastră la o terasă din Campo de Santana unde lebedele încep să se agite la apropierea nopţii.

Aţi fost vreodată atent la umbrele care coboară de la Patriarhie, în platanii care se unesc, contopindu-şi crengile, la porumbeii care emigrează spre curţile vecine, la schimbarea de tonalitate a sirenelor ambulanţelor? Asfinţitul mă sperie, prietene scriitor, niciodată nu m-am simţit în largul meu pe întuneric, îmi place să aprind toate lămpile cât timp nu s-a făcut încă ziuă şi să stau pe un scaun, treaz, apărându-mă de somn, astfel că la poliţie mă ofeream pentru muncile de după miezul nopţii pe care colegii mei nu le voiau, interogatorii, supravegheri, căutări, pichete, ascultări de telefoane, urmăriri interminabile, cu un magnetofon şi un binoclu, ale familiilor care băteau la maşină comunicate şi pamflete, care fotocopiau circulare contra guvernului, chemând la insurecţie armată un popor alienat ce se înghesuia în autobuze întorcându-se de la slujbă, mergând spre târgurile de la periferie sufocate de coşurile fabricilor, orice misiune, prietene, care să mă salveze de beznă şi de misterele ei, care din copilărie mă constrâng şi mă înăbuşă. Prin urmare, cu trecerea anilor, m-am învăţat să dorm în timpul zilei, cu storurile ridicate ca să izgonesc penumbra, cu turturelele din Praça da Alegria intrându-mi în odaie şi cocoţându-mi-se pe comodă şi pe măciuliile patului, şi sfârşesc prin a mă trezi, cu o durere de cap care mă chinuie, cu găinaţul păsărilor pe podea şi o ultimă pană pe buze, în vreme ce ele aşteaptă să nu mai respir ca să-mi moară în gură.

Ştiu că dumneavoastră plătiţi, nu-i nevoie să-mi amintiţi, ajungem imediat şi la asta, imediat vă vorbesc despre omul dumneavoastră, dacă vă imaginaţi că de când am luat prânzul împreună m-am mai ocupat şi de altă problemă vă înşelaţi, întâmplător a nimerit vreun prospect al cursului de hipnotism în cutia dumneavoastră poştală, laolaltă cu factura de la gaze, propaganda neruşinată a partidelor şi scrisoarea unui văr emigrat în Luxemburg, plângându-se de tirania patronului? Sigur că nu l-aţi primit, prietene scriitor, imposibil să-l fi primit pentru că n-am trimis nimănui, ceea ce dovedeşte, dacă n-ar fi de-ajuns cuvântul meu, că până şi de la obligaţiile de profesor mă sustrag de când m-am înţeles cu dumneavoastră, nici la căsuţa poştală nu mă duc după întrebările şi exerciţiile scrise ale elevilor, şi acum, închipuiţi-vă responsabilitatea, să presupunem că un discipol nesăbuit îşi pune mama să plutească în încăpere şi nu reuşeşte să o mai dea jos, doamna, enervată peste măsură, căutând să prindă consolele cu cârligul umbrelei, pretinzând ca familia să o aducă jos şi nimic, fiul urcând pe un taburet ca să-i dea masa de prânz, o noră perversă deschizând larg veranda în speranţa că bătrâna ar dispărea, protestând şi strigând să vină poliţia, în toamna din Campo de Ourique, imaginaţi-vă un individ hipnotizat doar de la talie în sus, circulând în transă, incapabil de a se opri locului, stricând covorul pe un coridor din Telheiras? Să predai ceva e o chestiune de responsabilitate, domnule, cu atât mai mult când e vorba de materii atât de delicate ca asta, şi sincer vorbind mă simt vinovat că mi-am dat uitării discipolii ca să mă ocup de chestiunea dumneavoastră aproape fără să primesc un bănuţ, fiindcă ce-mi daţi nici pentru cheltuieli nu-mi ajunge, asta e, prietene scriitor, douăzeci şi patru de ore pe zi fără să mă gândesc la altceva, din păcate mi-aţi fost simpatic, mi-a fost simpatică faţa dumneavoastră, gata, şi vedeţi că la mine, puteţi să credeţi, e lucru rar, dar cea a tipului din fotografie nici poveste, te gândeşti la un anume gen de om şi până la urmă îţi iese socoteala greşită, un individ scund, chel, cu capul mare, fără gât, prost îmbrăcat, funcţionar la Secretariatul de Stat pentru Turism, vine la nouă, pleacă la cinci, numerotând fotocopii într-un birou lipsit de orizonturi, înconjurat de fişiere. Cred că l-au lăsat acolo pentru că nu şi-a amintit nimeni de el, atât de neglijabil era, că i-au uitat existenţa şi numele, ar putea cădea într-o parte, zdronc, cu o tromboză sau un infarct, iar colegii, citind ziarul, nici n-ar observa, nu i se cunosc abateri sau aventuri, nu a avut nici măcar o legătură cu telefonista de la serviciu, una platinată trăsnet, cu casca înfiptă în permanent, la cinci şi zece strângea dosarele, punea fotocopiile într-un coşuleţ de sârmă, îşi lua haina de pe scaun şi părăsea clădirea fără să folosească niciodată ascensorul, fără să salute pe nimeni, fără să-l invite pe cel de la masa vecină la o cafeluţă înainte de a coborî la metrou, şi ieşea, cu servieta şi umbrela sub braţ, aştepta în staţie sosirea unui mijloc de transport spre Alcântara, iar eu, care am călătorit cu el fără ca tipul să mă recunoască din Ericeira, încasând aceleaşi îmbrânceli, având parte de aceleaşi călcări pe bătături şi de acelaşi trafic sugrumat, eu, care l-am urmărit până la Quinta do Jacinto, un cartier de mici locuinţe ieftine, cu grădini în faţă, despărţite de străduţe numerotate, eu, care l-am văzut împingând o poartă sub o streaşină şi evaporându-se înăuntru ca o bomboană suptă până la capăt, m-am întrebat ce vă face pe dumneavoastră, un scriitor, un om care vinde romane, care apare la televizor, căruia i se menţionează numele în reviste, să vă interesaţi de un nimeni ca acela, care locuieşte într-o căsuţă din strada Opt, minată de aburii fluviului şi de mirosul canalizării, care pândeşte din găurile pereţilor ca un animal dezorientat. Un hangar din strada Opt, sincer vorbind, ce idee e asta, băiete, o colibă de pensionari şi servitoare cu tencuiala dezvăluind mizeria şi ţevăria în stare proastă, grilajul scos din ţâţâni, două fire de caprifoi cerând ajutor mării indiferente, ferestruici, o chiuvetă din al cărei robinet apa ţâşneşte cu întreruperi, la ce-ţi serveşte atâta gunoi, băiete, eşti sigur că-ţi funcţionează creierul, ce carte poate ieşi dintr-o istorie ca asta, căci dacă e ceva ce nu lipseşte din oraşul ăsta aia e tristeţea, alaltăieri mi-am lăsat de-o parte grijile, am luat tramvaiul până la Cais do Sodré, am sunat şi am arătat vârful unei legitimaţii spunând că verific siguranţa locuinţelor de serviciu unei femei cu şorţ care mă cerceta de pe preşul de la intrare, Locuinţelor de ce? a întrebat făptura, bănuitoare, de teama unei evacuări sau a unei amenzi, De serviciu, am răspuns eu, înaintând cu un pas, şi atunci cea cu şorţul s-a tras la o parte şi am dat peste un cuier cu incrustaţii de sidef, un calendar din o mie nouă sute şaizeci şi cinci, reprezentând un peisaj austriac cu toate lunile intacte, acoperind contorul de apă, o săliţă unde scaunele erau adunate în jurul relicvei unui televizor, camere în care abia dacă se distingeau cuverturile de pe paturi şi o curticică în spate, înghesuită între două ziduri, cu un nuc ale cărui fructe se loveau între ele cu un foşnet melancolic şi vreo zece legume neînsufleţite. Femeia mă urmărea, adulmecând umorile mele de funcţionar administrativ în timp ce eu studiam crăpăturile din tavan şi igrasia de pe pereţi, în timp ce eu, prietene scriitor, plesnindu-mi de cerul gurii limba de controlor, mă plimbam verificând izolarea firelor electrice şi prizele şi mă confruntam cu încăperi duhnind a transpiraţie, esenţă de drogherie şi parfum de supermarket, prin care a trebuit să mă strecor din profil ca să nu mă împiedic de papuci şi de oale de noapte, gândindu-mă ce poate fi interesant la lipsa de bani şi întrebându-mă în legătură cu motivul care te-a făcut să alegi acele persoane amare, pline de frică şi de ranchiuna nefericiţilor, dintr-o mulţime de mii de persoane amare care trăiesc în oraşul ăsta de rahat, în care soarele aruncă paietele nenorocirii printr-un văl de lumină. Mi-am luat rămas-bun de la femeia care a rămas pe prag insistând, N-aţi găsit nimic rău nu-i aşa, n-aţi găsit nimic rău nu-i aşa?, şi am părăsit strada Opt din Quinta do Jacinto în clipa când o locomotivă zguduia fundaţiile caselor şi Alcântara mi s-a părut desenată pe hârtia de mătase a înserării de un creion care îngrămădise cornişe ce galopau către Tejo. Ajuns lângă Avenida de Ceuta, a trecut o căţeluşă în călduri, o javră clocotind de nelinişti, râvnită de un roi de masculi de diverse dimensiuni şi nuanţe, care săreau unii peste alţii îmbălaţi de dorinţă. I-am aplicat chiar şi un şut căţelei care a dispărut chelălăind, însoţită de pretendenţii care încercau toţi în acelaşi timp să-i încalece şezutul, i-am mai zărit pe un taluz de iarbă, şi sosind la pensiune am avut senzaţia că văd din nou jigodiile deplasându-se spre cartierul Lapa, cu femela în avangardă, în pas lent, ducându-şi povara propriei naturi, şi ceilalţi în spate, cu dinţi rânjiţi, oprindu-se ca să urineze lângă câte o bancă de grădină, am avut senzaţia că-i văd gonind prin Lisabona, cu ştremeleagurile lâncede, aşa cum goneşti dumneata, scuză-mi comparaţia, după tontul acela din Alcântara, cum gonesc eu în jurul camerei Lucíliei, lipindu-mi urechea de lemnul uşii ca să mă chinui de gelozie din cauza oftaturilor ei îmbietoare şi a icnetelor clienţilor, imaginându-mi spasmele de plăcere după scatoalcele peştelui negrotei, aşa cum gonesc eu, agitat din cauza unei mulatre cu picioare noduroase de bătături, eu la aproape şaptezeci de ani şi cu tensiunea arterială dezastruoasă, mă văd cât sunt de ridicol, enervându-mă pentru o vagaboandă căreia-i place să încaseze ghioage de la primul venit, care se rostogoleşte de plăcere după o palmă, care-şi înmulţeşte orgasmele dacă-i frămânţi rotulele, eu, căruia pe vremea poliţiei secrete nu i-au lipsit niciodată femeile, întindeam degetul şi haţ!, până şi cu o comunistă m-am culcat, într-o celulă de la PIDE, între două mici interogatorii, şi n-a fost nevoie s-o rog, am întrebat, Care-s contactele tale, fetiţo? iar ea, grăbită, zâmbindu-mi cu mâinile-n şold, Apropie-te un pic că ţi le dau, şi eu, după ce că-s bătrân, prietene, acum fără răbdare ori dispoziţie, mă necăjesc din cauza unei borfete care suge esenţă de terebentină şi spirt de la farmacie şi face traseul, noaptea, în căutare de clienţi pentru două sute de escudos la fiecare zece minute, când aş putea să stau liniştit şi să rezolv cuvinte încrucişate ori să cuget la netrebniciile pe care mi le-a făcut socialismul, eu, care ar trebui să mă supăr pe elevii mei care-şi uită turbanul şi pasele magnetice şi se condamnă, în felul ăsta, la o nefericită soartă pământeană, umblând cum umbli tu, băiete, lovindu-ţi monturile pe caldarâm în loc să se lase, fericiţi, imponderabili, în voia vântului. Noi doi, prietene scriitor, tu şi cu mine, n-avem încotro, suntem ca dulăii căţelei plimbându-ne fundul prin Lisabona, cu deosebirea că pe mine, la naiba, încă mă mai atrage o femeie, bună sau rea, câtă vreme tu te dai peste cap ca să cunoşti un individ care nu merită, care niciodată nu va face nici cât o ceapă degerată, şi pentru care nouăzeci la sută din oameni ar plăti ca să-l ignore, un tip de cincizeci de ani morocănos, locuind în porcăria de Quinta do Jacinto, încurcat cu o fetişcană diabetică, care-şi injectează insulină, care i-ar putea fi nepoată şi îl detestă, şi întreţinându-i, cu un salariu despre care nici nu înţeleg cum de-i ajunge până la sfârşitul lunii, tatăl şi mătuşa care mi-a arătat casa în timp ce în apartamentul de alături o pereche pe care n-am apucat să o văd îşi adresa un şuvoi de insulte, casa, curticica, prezenţa fluviului în spatele zidului şi trenurile de Estoril şi de Lisabona încrucişându-se pe calea ferată care desparte Alcântara de zid, eu, fără să înţeleg, meditând asupra acestui lucru, prietene scriitor, adunând fapte, abandonându-le, adunându-le iar, suspectând, Există ceva care-mi scapă, ceva care nu se potriveşte, ce dracu' de interes ar putea prezenta cel din fotografie, diabetica şi Quinta do Jacinto, şi dintr-odată, azi dimineaţă, înainte de-a veni să mă întâlnesc cu tine, în timp ce mă bărbieream, am înţeles şi am încremenit în faţa oglinzii, adică a ciobului de oglindă pe care-l am acolo, cu jumătate de obraz plin de săpun, am înţeles, cu briciul în aer, că tipul tău nu există aşa cum nu există nucul, nici tatăl, nici mătuşa, nici Quinta do Jacinto, nici măcar Alcântara, nici măcar Tejo, că m-ai pus să lucrez, pentru două sau trei bancnote, la o mistificare ciudată, că ai inventat intriga asta pentru capitolele tale, haide mărturiseşte, că m-ai obligat să-mi pierd timpul meu şi pe cel al elevilor mei cu poveşti de-adormit copiii şi acum cine mă despăgubeşte pe mine pentru problemele pe care o să le am cu şedinţele de hipnotism eşuate, cine mă apără la tribunal dacă persoanele încep să dispară prin Lisabona, am înţeles şi-mi vine să-mi golesc vezica şi încă trebuie să mai am săpun în urechi pentru că din cauza surescitării descoperirii nici pipi n-am făcut şi nici nu m-am şters pe obraz cu prosopul, că nu există porumbei, că nu există Lucília, că nu există pensiunea din Praça da Alegria, că nu există peştele negrotei, că nu există PIDE, că n-au existat comunişti, că n-a existat trecutul meu, nici Damăo, nici casa din Odivelas, că n-am existat eu, că nu există sandvişuri cu şuncă aproape fără şuncă pe care le mestec aici, aşezat, la masa dumitale, că nu exişti nici dumneata, prietene scriitor, şi că ne întâlnim unul cu altul, ascultă-mă bine, nu în Campo de Santana, care n-a existat niciodată, cu păunii, cerşetorii şi nebunii săi, ci suspendaţi într-un soi de limb, stând de vorbă despre nimic, înconjuraţi de acoperişuri şi copaci şi oameni fără substanţă, într-o Lisabonă imaginară coborând spre fluviu în lungul unei încâlcite precipitări de ulicioare imaginare.