O zi din viaţa lui Ivan Denisovici

Unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX, Aleksandr Soljeniţîn s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk. A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 şi 1945), fiind decorat. În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin şi a petrecut opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forţat. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica şi a început să scrie.

Nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată în 1962, îi aduce notorietatea. Continuă să scrie romane şi povestiri, care circulă însă în samizdat. În 1968 îi apar în Occident romanele Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor. În 1970 este distins cu Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm, de teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară.

În 1973, la apariţia în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraţionar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare şi expulzat din URSS, iar în decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabileşte în Statele Unite, unde continuă să scrie. În 1990, după căderea comunismului, îşi recapătă cetăţenia rusă. Moare pe 3 august 2008 la Moscova.
În noiembrie 1962 revista Novîi Mir publică un text literar care avea să schimbe pentru totdeauna chipul Uniunii Sovietice: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Autorul lui - un profesor de matematică trecut prin experienţa gulagului, Aleksandr Soljeniţîn. Cel care avea să devină vocea milioanelor de oameni prizonieri în propria ţară şi cronicarul calvarului pe care aceştia l-au avut de îndurat. În O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, această voce se face auzită pentru prima oară.

Ziua începe la 5 dimineaţa. Geamurile sunt căptuşite cu gheaţă de două degete grosime şi baraca e albită, pe dinăuntru, de promoroacă. Ivan Denisovici se trezeşte în sunetele unui ciocan lovit de o bucată de fier. Între deşteptare şi stingere, viaţa e o continuă aventură: o serie de probe, de "munci" pentru care ai nevoie de rezistenţă, de curaj şi de noroc. Dacă scapi de carceră, dacă nu te îmbolnăveşti, dacă reuşeşti să-ţi ascunzi o bucată de pâine sau o unealtă, dacă nu devii turnător şi nici "şacal", ai trecut încercările. Ivan Denisovici trebuie să le treacă de 3.653 de ori...
Veţi citi cartea în câteva ore. Veţi trăi în ea. Veţi fi prizonieri o zi întreagă într-un lagăr din Siberia. Veţi supravieţui: va fi o zi senină, aproape fericită.

"Pentru forţa morală cu care a continuat marea tradiţie a literaturii ruse." (Motivaţia juriului Premiului Nobel)

"Soljeniţîn a scris o operă clasică desăvârşită în concizia ei, folosind elocvenţa discreţiei şi a lucrurilor trecute sub tăcere. Cuvintele lui ard ca acidul." (The New York Times)

"Regimul din Rusia nu a putut supravieţui decât instaurând teroarea. Trebuie să înţelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare îşi va asuma vina pe care o are." (Aleksandr Soljeniţîn - interviu publicat în Der Spiegel, iulie 2007)

E un joc ce se practică zilnic: înainte de terminarea muncii, oamenii adună resturi de lemn - aşchii, beţe, bucăţi de şindrilă, le leagă cu o sfoară sau cârpă şi le iau cu ei. Prima razie este la corpul de gardă, făcută de şeful şantierului sau de vreun şef de echipă de lucru din şantier. Dacă se face, te somează să le arunci. (Milioane de bani le-au scăpat printre degete şi s-au dus pe apa sâmbetei şi-şi închipuie că îi mai recuperează cu nişte aşchii.) Deţinuţii însă au şi ei socoteala lor: dacă fiecare din echipă aduce o bucăţică de lemn măcar, tot mai sporeşte căldura în baracă. Căci administraţia împarte plantoanelor pentru fiecare sobă câte cinci kilograme de praf de cărbune, de la care ce căldură s-aştepţi? Tocmai de aceea şi fac aşa, rup ce beţe găsesc în bucăţi cât mai mici şi le vâră pe sub scurte. Şi-aşa îl păcălesc pe şeful de şantier.

Gardienii din escortă nu te obligă niciodată s-arunci aici, în şantier, lemnul adunat: şi ei au nevoie de lemne, iar personal n-au voie să ducă. Întâi că nu-i lasă uniforma, apoi au mâinile ocupate cu pistoalele-mitraliere, ca să-i ţină pe prizonieri în cătare. Escorta te aduce în lagăr şi abia acolo dă comanda: "De aici până aici - aruncaţi lemnele uite-acolo!" Totuşi, iau cu frică de Dumnezeu: doar trebuie să se lase şi pentru gardienii din lagăr ceva, şi pentru deţinuţi, c-altfel nimeni n-o să mai aducă.

Deci aşa stau lucrurile: fiecare deţinut, în fiecare zi, cară lemne. Nu ştie când ajunge cu ele la destinaţie, când nu.

Cât timp Şuhov a scotocit cu privirea prin preajmă dacă n-o fi rost să adune aici, de pe jos, ceva beţe, şeful de echipă i-a numărat pe toţi şi raportează:
- La 104 - toţi sunt prezenţi.

Şi Cezar e aici - s-a alăturat echipei. Pâcâie din lulea, luminându-şi cu focul roşcat al tutunului aprins mustaţa neagră, pudrată cu promoroacă. Întreabă:
- Ei, cum merg treburile, căpitane?

Ăl de vine din căldură nu-l înţelege pe rebegit. Vorbă goală - cum merg treburile?
- D-apăi cum? ridică din umeri căpitanul. M-am spetit muncind, abia îmi mai simt spinarea.

Mai bine, adică, mi-ai da şi mie să fumez!

Cezar îi şi dă. Din toată echipa, cu căpitanul ce se mai însoţeşte, cu altcineva n-are cu cine sta de vorbă.
- În echipa treizeci şi doi lipseşte un om. Treizeci şi doi! strigă oamenii.

Ajutorul şefului din echipa treizeci şi doi şi cu încă un flăcău o-ntind spre atelierele de reparaţii, să-l caute. Iar prin mulţime zboară: cine? care? întrebări. Şi ajunge la urechile lui Şuhov: lipseşte moldoveanul, unu' mărunţel, negricios. Care moldovean? Nu cumva ăla de-a fost spion român, spion adevărat?

Spioni sunt câte cinci în fiecare echipă, dar ăştia-s spioni de ochii lumii, fabricaţi. În dosar sunt trecuţi spioni, dar, de fapt, nu-s decât prizonieri de război. Şi Şuhov e un astfel de spion.

Dar moldoveanul ăla e unul adevărat.

Comandantul escortei îşi aruncă ochii pe tăbliţă şi se face negru la faţă. Păi dacă a fugit un spion - ce-l aşteaptă pe el, comandantul?!

Oamenii turbează de furie, Şuhov la fel. Păi ăsta-i un ticălos, o gadină, un nemernic, un vierme, un stârv. Cerul s-a întunecat, lumină-i câtă aruncă luna, ian, s-au ivit şi stelele, gerul de noapte s-a-nteţit - iar el, câinele, nu-i! Nu s-a spetit destul, scârnăvia? Nu-i ajunge ziua de muncă, din zori până-n noapte, unsprezece ore? Nu-i ajunge!? Lasă, că-ţi pune de la el procurorul!

Şi lui Şuhov nu-i vine să creadă c-ar putea cineva să lucreze chiar aşa, încât să nu audă semnalul de încetare a lucrului.

A şi uitat că mai devreme şi el a muncit tot aşa şi i-a fost ciudă că alţii se grăbesc să se adune la corpul de gardă. Acum îngheţa afară laolaltă cu ceilalţi şi turba împreună cu ei, păi dacă i-ar mai fi ţinut aşa în loc o juma' de oră moldoveanul ăsta - l-ar fi linşat - l-ar fi făcut bucăţi, ca lupii pe un biet viţel, numai să-l fi dat escorta pe mâna lor.

Acum gerul nu-i mai iartă! Nimeni nu stă locului - ori bat din picioare, ori fac doi-trei paşi înainte şi-napoi.

Se-ntreabă oamenii - chiar ar fi putut să fugă moldoveanul? Dacă o fi fugit ziua, mai merge, dar dacă s-a pitit şi-aşteaptă să plece santinelele din foişoare, poate s-aştepte mult şi bine. Dacă n-a lăsat urme pe sub sârma ghimpată, în locul pe unde s-a strecurat, trei zile n-o să-l dibuie în zonă şi trei zile o să rămână paza în foişoare. Ba, chiar şi-o săptămână, de-o fi să fie! Ăsta-i regulamentul, vechii deţinuţi îl ştiu. În general, dacă evadează vreunul, s-a zis cu liniştea escortei, îi aleargă făr' de somn, făr' de mâncare. Uneori se dezlănţuie atâta furie în ei, de nu-l mai aduc viu pe fugar.

Cezar încearcă să-l convingă pe căpitan:
- De exemplu pince-nez-ul acela prins în cordajul corăbiei, ţineţi minte?
- Da, da, căpitanul suge din pipă.
- Sau căruciorul de pe scări - aleargă, aleargă...
- Da... Numai că viaţa de marinar e cam artificială acolo.
- Vedeţi dumneavoastră, ne-a cam răsfăţat astăzi tehnica imaginii...
- Şi viermii aceia care se târăsc pe carne, parcă-s nişte râme. Să fi fost chiar aşa?
- Cu mijloacele cinematografului nu-i poţi arăta mai mititei!
- Cred că dacă cineva ar aduce aici în lagăr carnea aceea şi ar arunca-o în cazan, fără s-o mai cureţe şi s-o spele, noi...
- A-a-a! U-u-u! prind să strige oamenii.

Au văzut cum din hala atelierelor de reparaţii au ţâşnit trei umbre: deci şi cu moldoveanul.
- U-u-u! vuieşte mulţimea de lângă poartă. Iar când s-au mai apropiat:
- Ciumă! Scârnă! Câine râios! Târâtură! Lepră! Spurcăciune!

Şuhov strigă şi el:
- Ciumă!

D-apăi glumă-i asta! Să-i răpeşti unei mulţimi de cinci sute de oameni mai mult de o juma' de ceas!

Omul aleargă ca un şoricel speriat, cu capul vârât între umeri.
- Stai! strigă şeful escortei şi notează. K-460! Unde-ai fost?

Se apropie între timp şi întoarce patul puştii spre deţinut.

Unii din mulţime nu se lasă:
- Ticălosul! Borâtura! Lepădătura!

Iar alţii, văzându-l pe sergent cum întoarce arma, tac.

Moldoveanul nu zice nici pâs, stă cu capul în piept, se dă înapoi în faţa gardianului. Ajutorul şefului echipei 32 a făcut un pas înainte:
- Lepădătura asta s-a urcat pe schelă ca să se ascundă de mine şi-acolo, la căldură, a adormit.

Şi dă-i cu pumnul în cap! Şi una după ceafă! Reuşeşte astfel să-i facă vânt din faţa sergentului mai în spate.

Moldoveanul s-a clătinat şi s-a retras şi, în aceeaşi clipă, un maghiar tot din echipa 32 a sărit şi i-a tras un picior în fund, o dată, de două ori. (Maghiarii în general nu-i prea au la inimă pe români.)

Aici, băiete, nu-i ca la spionaj. Că de spionat şi-un prost poate să spioneze. Viaţa unui spion e uşoară, veselă. Da' ian încearcă să tragi tu în zece ani într-un lagăr de muncă silnică!

Sergentul a lăsat jos arma.

Comandantul strigă:
- Mai departe de poartă! Adunarea - câte cinci!

Câinii, iar îi numără! Ce să mai numere acum, când totul s-a lămurit! Prizonierii lărmuiesc într-un vuiet. Toată furia a trecut acum de la moldovean asupra escortei. Vuiesc şi nu se clintesc de la poartă.
- Cee? urlă comandantul. Vreţi să vă aşez în zăpadă? Acuşi v-aşez. Şi vă ţin pân' la ziuă!

E-n stare. S-a mai întâmplat. Şi nu o dată! Ba chiar i-au pus să se culce: "Culcat! Armele în cumpănă!" S-a mai întâmplat. Deţinuţii o ştiu bine. Şi-au început încetişor să se retragă de la poartă.
- Înapoi! Înapoi! îi zoresc gardienii.
- Da' zău aşa! Ce v-aţi lipit de poarta aia, ticăloşilor! strigă, înfuriaţi, cei din spate. Şi se retrag sub presiune.
- Câte cinci! Unu! Doi! Trei!

Luna a prins să lumineze cu toată puterea ei. S-a limpezit, şi-a pierdut roşeaţa. A şi străbătut un sfert din ocol. S-a dus pe copcă seara asta! Moldovean afurisit! Escortă afurisită! Viaţă afurisită!

Cei din faţă, număraţi, întorc spatele, se ridică pe vârfuri să vadă dacă în ultimul grup vor rămâne doi sau trei. De asta atârnă acum viaţa lor.

Lui Şuhov i se păru c-o să rămână patru. Să i se facă rău, nu altceva: unul mai mult!

Iar o să-i numere. Când colo, şacalul de Fetiukov se dusese să cerşească de la căpitan chiştocul, a căscat gura pe acolo şi nu s-a înapoiat în grupul lui la timp. Astfel, toţi gata să creadă că-i cu unul mai mult la număr.

Adjunctul comandantului, de furie, dă-i, dă-i peste ceafă.
Bine-i face.

În ultimul grup au rămas trei! Corect, după listă. Slavă Domnului!
- Înapoi de la poartă! strigă iar la ei escorta.

De astă dată nimeni nu mai protestează, văd că soldaţii au început să iasă de la corpul de gardă şi înconjoară locul de partea cealaltă a porţii. Toată lumea îi vede acum.

Aşadar, o să-i lase să iasă din zonă.

Supraveghetori civili nu-s pe-acolo, nu e nici şeful de şantier, aşa că băieţii îşi cară legăturile cu lemne.

S-a deschis poarta. Acolo, de partea cealaltă, lângă balustradele de lemn, stau şeful gării şi un controlor.
- Unu! Doi! Trei!...

Dacă şi aici se potriveşte socoteala o să coboare şi santinelele din foişoare.

Iar de la foişoarele îndepărtate, hăt de la marginea zonei - e-o bucată bună de mers! Când ultimul deţinut părăseşte zona şi iese numărătoarea - abia atunci se sună la telefon şi se ordonă gardienilor coborârea din foişor. Şi, dacă-i deştept, comandantul escortei o şi porneşte la drum cu convoiul, doar ştie că nu mai au unde fugi prizonierii şi că gardienii ajung ei din urmă convoiul. Dacă-i prost însă, cum se mai întâmplă uneori, se teme că n-are destui gardieni şi-i aşteaptă şi p-ăi de sus până vin.

Dintr-ăştia-i şi comandantul de azi. Aşteaptă.

O zi întreagă în ger şi o oră de adăstare la poartă le-au pus capac deţinuţilor - au rebegit de tot. Şi totuşi, nu asta îi înfurie cel mai tare - ci faptul că li s-a dus seara pe copcă! Parcă poţi să mai faci vreo treabă în lagăr!
- Dar de unde cunoaşteţi atât de bine viaţa marinarilor englezi? răsună întrebarea cuiva într-un grup alăturat.
- Păi, vedeţi dumneavoastră, eu am stat aproape o lună pe un crucişător englez, mi s-a pus la dispoziţie o cabină. Am însoţit un convoi maritim. Am fost ofiţer de legătură la ei. Şi apoi, ce credeţi, după ce s-a terminat războiul, amiralul englez - naiba l-a pus - mi-a trimis ca suvenir un dar. "În semn de mulţumire." Surpriză şi blestem în acelaşi timp!...

Ciudat! Ciudat, dacă stai să te gândeşti bine: stepă golaşă, zonă părăsită, cu zăpada sticlind în bătaia lunii. Gardienii din escortă s-au depărtat unul de altul la zece paşi, cu arma în cumpănă. Şi turma neagră a acestor deţinuţi, iar printre ei, într-o scurtă neagră ca şi a lor, cu numărul Ş-311 -, un bărbat care nu şi-ar fi putut imagina vreodată viaţa fără epoleţi aurii pe umeri, prieten la cataramă cu un amiral englez, şi care acum cară tărgi cu ciment împreună cu Fetiukov.

Viaţa unui om poate fi răsucită în ce direcţie vrei...

S-a adunat, în sfârşit, escorta. N-au mai citit "rugăciunea", ci a urmat de-a dreptul comanda:
- Înainte marş! Mai vioi!

Acum - rahat - mai vioi! Au rămas oricum în urma celorlalte şantiere, de ce să se mai grăbească? Deţinuţii, fără să se fi vorbit între ei, gândeau acum toţi la fel: "Voi ne-aţi perpelit, acum să vă mai perpelim şi noi! Acum vă trage şi pe voi aţa la căldurică, aşa-i?"
- Lungiţi pasul! strigă comandantul escortei. Lungiţi pasul! Cei din faţă!

Vezi să nu! Rahat - "lungiţi pasul!" Merg oamenii încet, cu capul lăsat, ca la înmormântare. Nu mai au ce pierde, oricum ajung ultimii în lagăr. Nu te-ai purtat omeneşte cu noi, acum poţi să urli până crăpi!

A strigat cât a strigat comandantul "lungiţi pasul", pân-a priceput că nu se urnesc oamenii mai repede. Şi n-ar avea motiv să tragă cu puşca - deţinuţii merg corect, încolonaţi câte cinci. Nu-i stă în putere comandantului să-i mâne mai iute. (Dimineaţa, tocmai asta e salvarea deţinuţilor, că merg la lucru încet, fără grabă. Cine aleargă iute, ăla nu rezistă în lagăr - se istoveşte, cade din picioare înainte de soroc.)

Aşadar, înaintează cu pas măsurat, cumpătat. Scârţâind pe zăpadă. Câte unii vorbesc încet între ei, alţii tac. Şuhov îşi prefiră gândurile - oare ce n-a mai apucat să facă azi-dimineaţă-n lagăr? Şi-şi aduce aminte - infirmeria! Ia te uită cum, luat cu munca, a uitat cu totul de infirmerie!

Chiar acum sunt ore de consultaţii acolo. Ar mai putea s-ajungă la timp, dacă n-ar mânca. Dar uite că parcă nici nu-l mai dor oasele! Şi nici temperatură n-o mai fi având. Degeaba ar mai pierde timpul. S-a descurcat el şi fără ajutorul doctorilor. Că doctorii ăştia mai rău te bagă-n boală, până ajungi între patru scânduri.

Acum nu-i mai era gândul la infirmerie, ci mai degrabă cum să-şi mai adauge ceva la cină. Toată nădejdea lui era Cezar, dacă i-o fi venit vreun pachet. De mult era timpul să-i vină.

Pe neaşteptate, coloana prizonierilor s-a înviorat. S-a smucit, şi-a pierdut ritmul măsurat, s-a precipitat într-un vuiet. Grupurile de la coadă, printre care şi Şuhov - au început chiar s-o ia la pas alergător, după cei din faţă, ca să-i ajungă. Merg câţiva metri şi iar o iau la pas alergător.

Când coada convoiului a ajuns şi ea pe culmea dealului, a văzut Şuhov că-n dreapta lor, departe de stepă, se zărea o pată neagră, o altă coloană care înainta pieziş înspre ei, grăbind pesemne şi ea pasul, din clipa când i-a observat.

Nu putea fi decât coloana de la atelierele de mecanică - vreo trei sute de oameni. Înseamnă că şi ei au avut ghinion, şi pe ei i-au ţinut pe loc. Oare de ce? Uneori se întâmplă să-i reţină pe motive de producţie, dacă n-au isprăvit vreo reparaţie. Dar ălora nu le prea pasă, că toată ziua stau în căldură.

Ei, acum, care pe care! Grăbesc băieţii, aproape aleargă. Şi escorta o ia şi ea la trap, ce mai! Doar comandantul strigă:
- Nu lăsaţi locuri goale între voi! Strângeţi rândurile, cei din spate, strângeţi rândurile!

Eh, lua-te-ar dracu', de ce-i fi lătrând de pomană? Nu vezi că le strângem noi şi fără comanda ta!

Au uitat oamenii tot - şi ce-au vorbit între ei, şi ce-au gândit fiecare. Tot convoiul n-avea acum decât un singur ţel:

Să-i întreacă. Să le-o ia înainte!

S-au amestecat toate, bune şi rele, încât în clipa de faţă escorta nu mai era duşmanul convoiului, ci chiar prieten bun. Duşman - era convoiul celălalt.

S-au înveselit deodată cu toţii, au dat uitării supărarea.
- Dă-i bătaie, dă-i! strigă urma celor din faţă.

Convoiul lor a intrat pe-o stradă, iar cel de la atelierele mecanice a dispărut în spatele cartierului de locuinţe. Cursa continuă pe nevăzute.

Convoiului de la Centrală îi e mai la îndemână acum în mijlocul străzii. Şi escortei la fel. Aici trebuie să-i depăşească!

Şi-apoi mai au o raţiune de a-i depăşi - pe cei de la "mecanică" îi freacă mai mult la percheziţie. De când s-a întâmplat să fie înjunghiaţi câţiva oameni din lagăr, administraţia socoate că la atelierele de mecanică s-ar face cuţitele, că de-acolo s-ar aduce aici. Şi de aceea la intrarea în lagăr pe ei îi purică mai îndelung. Toamna târziu, de pildă, când se răcise bine pământul, le tot strigau:
- Jos încălţările, ăi de la mecanică! Cu ghetele în mână!

Aşa, desculţi, îi şi percheziţionau.

Chiar şi acum, că-i ger, îi iau prin sondaj.
- Ia scoate-ţi pâslarul drept! Iar tu pă-l stâng!

Scoate omul pâslarul şi, sărind într-un picior, trebuie să-l întoarcă cu gura-n jos şi să-şi scuture şi obiala, să arate că nu a ascuns vreun cuţit.

Şuhov a auzit - c-o fi, că n-o fi adevărat, asta nu ştie - că "mecanicii" încă din vară ar fi adus în lagăr doi stâlpi de volei şi c-acolo, în stâlpi, ar fi fost băgate numai cuţite. Câte zece în fiecare stâlp. Şi-acum mai găsesc prin lagăr, ba ici, ba colo, câte un cuţit.

Tot aşa, în pas aproape alergător, au trecut de clubul cel nou, de cartierul de locuinţe şi de fabrica de cherestea - pân-au ieşit pe drumul ce ducea drept spre corpul de gardă al lagărului.
- Hu-hu-uu! strigă într-un glas convoiul.

Tocmai în întretăierea asta de drumuri şi-au şi pus nădejdea. "Mecanicii" au rămas în urmă, în dreapta, cu vreo sută cincizeci de metri.

Ei, acum oamenii merg mai liniştiţi. Bucuroşi cu toţii. Bucurie iepurească - iaca, adică, broaştele se mai tem şi de noi!

Iată şi lagărul. E la fel cum l-au lăsat de dimineaţă: e întuneric afară, felinarele luminează împrejmuirea lagărului şi mai ales terenul din faţa corpului de gardă, unde se face percheziţia, e luminat ca ziua.

Înainte de a ajunge la corpul de gardă se aude vocea aghiotantului:
- Stai!

Trece arma unui ostaş şi, alergând, se apropie de coloană (cu arma în mână nu are voie să vină aproape).
- Toţi cei din dreapta care au legături cu lemne să le arunce uite acolo, în dreapta lor.

Oamenii le duseseră pe drum fără să se-ascundă, acum ofiţerul îi vede limpede pe toţi. O legătură, două, trei, zboară spre dreapta. Unii încearcă să le ascundă pe după oamenii din coloană, dar vecinii se răstesc la ei:
- Din cauza ta o să le ia la toţi! Ascultă de vorbă bună, aruncă-le, nu te mai codi.

Cine-i duşmanul cel mai mare al deţinutului? Deţinutul de alături. Ehe-he, dacă deţinuţii nu s-ar mânca între ei...
- Marş! strigă ofiţerul.

Şi pornesc spre corpul de gardă, spre care duc cinci drumuri. Cu un ceas înainte se îmbulzeau pe ele oamenii de pe toate şantierele. Dacă de-a lungul acestor drumuri s-ar clădi un oraş, fără doar şi poate că piaţa lui centrală s-ar afla aici, unde-i corpul de gardă şi locul percheziţiei. Şi aşa cum vin buluc deţinuţii de la muncă, atunci vor veni demonstranţii.

Gardienii din lagăr ies de la căldură, din baracă, şi se aşază de-a curmezişul drumului.
- Descheiaţi scurtele! Şi pufoaicele!

Şi-şi desfac larg braţele. Să-i îmbrăţişeze pe prizonieri, percheziţionându-i. Să-i bată cu palmele din părţi. Ca şi dimineaţa, ce mai!

Acum, prizonierii nu se mai codesc să-şi descheie scurtele - doar au ajuns acasă.

Aşa spun toţi - "acasă".

De altă casă, n-au timp peste zi nici să-şi aducă aminte.