Teribilele beneficii pe care ţi le aduce, uneori, o familie lărgită

E atîta linişte, în cartier, în dimineaţa asta!

Iulia cîntă, cu un caiet în faţă, superbe colinde suedeze, cu entuziasmul cu care le cînta astă-toamnă, borcanelor de murături: Să nu vă stricaţi, vă rog!, în timp ce le acoperea cu folii de celofan.

E cald în casă, e plăcut şi nici nu avem altă treabă decît să mîncăm biscuiţi cu ceai şi portocale.
Privesc pe geam, urmele de paşi pe care le-au lăsat pisicile în această dimineaţă, pe zăpada de pe centrala termică. Mîţele nu se văd, au căutat de mîncare- resturile aruncate de oamenii din blocul turn şi apoi s-au retras în culcuşuri calde. Una singură stă lîngă o lădiţă ruptă. Peste noapte, s-a adăpostit pesemne lîngă vreun coş, ca să se încălzească şi blana ei albă e acum înnegrită de fum. Pare foarte supărată din această pricină, se spală cu multă tragere de inimă, dar cu nule rezultate: blăniţa ei imaculată, rămîne afumată. Mă gîndesc că le par la fel de amuzant prietenilor mei, cînd îi ameninţ că mă las de scris, că voi avea o viaţă normală, lipsită de litere, de cuvinte mîzgălite.

Bunica a bătut la uşă, atrasă de vocea melodioasă a Iuliei, căci din cuvinte într-o limbă atît de ciudată, nu înţelegem nimic. Ne povesteşte cum cînta şi ea, în timpul războiului, pe vremea cînd stătea în gazdă, împreună cu alte două fete, în oraşul Bucureşti. Aţi avut petrecere, aseară! încerca să o tragă de limbă, în zori, o vecină. Da, zicea, cu modestie, bunica, dacă asta poate fi numită petrecere! A venit prietenul Petruţei, a venit prietenul Ştefanei, a fost şi Sandu, prietenul meu şi am chefuit, pînă pe la ora 1. Rîde, acum, bunica. Da de unde, ne spune. Nu numai că nu aveam prieteni, nici una dintre noi, dar nu aveam nici ce mînca. Erau vremuri grele, nu ca acum. Cîntam, ca să mai uităm de foame- şi mai eram şi invidiate!

Bunicul a intrat să o întrebe dacă îi dă ceasul ăla vechi, să-l repare.
- Te mai apuci tu! Dă-l încolo de ceas! Cine ştie ce-i faci, de nu-l mai repară nici John Wayne!
- Eu ? Eu nu mă pricep? se umple de indignare şi de revoltă bunicul. Dă--mi-l acum, cît mai e timp! Mîine dimineaţă sînt în drum spre Bucureşti!
Să fii în drum spre Bucureşti, solicitat pentru a rezolva o problemă oarecare, este pentru bunicul dovada maximei competenţe!

Seara îmi aduce veşti de la prieteni. Aşteptam un telefon de la Miruna şi mă gîndeam la colegii de serviciu de acolo, din Canada, ai lui Kolb Dominic: ucraineni, irakieni, iranieni, africani, afgani, la covoraşele pe care le scot şi încep să se roage, dar mai ales încercam să-mi imaginez, printre ei, o fată frumoasă, cu ochelari de vedere şi purtînd după ea, peste tot, un ursuleţ mascotă, în mînă.
Am zîmbit la cuvintele lui despre Brother: Merită văzut filmul, dar nu de tine, evident- aluzie la lipsa mea de apetit pentru violenţă.
Am ridicat receptorul şi era chiar Kolb Dominic şi mi-am dat seama cît mi-a lipsit, nu atît vocea, cît siguranţa aia pe care a indus-o mereu în viaţa mea.

A sunat imediat şi Miruna şi în cuvintele ei nu se ascundea deloc, ci stătea în lumină, o promisiune completă, perfectă, aşa cum ştiu promisiunile să fie. Am citit şi ultimul mesaj primit în Inbox, de la Ligia. Se mută într-o cămăruţă cît palma, în care are totuşi loc să danseze. Francesca este în oraş, ne aşteaptă la ea, în seara asta. Nu poate ieşi, a răcit, din nou, iar mîine pleacă în Bucureşti. Dar dacă încă e aici, ne vom întîlni.

Tramvaiul întîrzie să pornească şi Iulia îmi povesteşte despre cîţiva prieteni de-ai ei care, beţi fiind, într-o staţie CFR- nod de cale ferată, îşi pierduseră răbdarea, într-un tren care tot aştepta.
-Dar trenul ăsta cînd porneşte? au întrebat un ceferist bătrîn
- Ar pleca el şi acum, dar ar trebui să-l împingă cineva, pînă prinde un pic de viteză.
Şi sigur că voluntarii ei prieteni au coborît şi au împins vreo zece minute trenul, încurajaţi puternic de călătorii care aşteptau pe peron.

Mi-a vorbit apoi despre un subiect pe care cred că ar putea să scrie o lucrare de doctorat: feeria timpilor morţi din filmele lui Antonioni.

Ajunşi acasă după ce am băut un ceai antistress cu multă lămîie, Iulia m-a întrebat:
- Vrei să citim puţin din Pateric?
- Sigur, am spus, căci asta nu-i o propunere pe care s-o refuzi într-un astfel de moment. Dar la fel de greu de refuzat ar fi şi cîteva pagini din Pădure norvegiană- de Makamura.

M-am gîndit: "Pentru mine ninge cu fulgi uriaşi astăzi în Craiova. Mîine dimineaţă mă duc la biserică, la prînz o vom pupa pe Ramona de ziua ei, dar seara în sfîrşit sînt în drum spre Bucureşti.".

Am adormit înainte să ascult primele cuvinte, cu gîndul la minunatele beneficii pe care ţi le poate aduce o familie lărgită, dacă vrei să-ţi construieşti una. Şi mi s-a părut ciudat că toţi oamenii ăştia, cărora eu nu ştiu ce le-am dăruit, îmi veghează viaţa.