Noi doi – trei la zece mii (scrisoare pentru Kolb Dominic)

În ziua plecării spre Bucureşti, am încercat să mai stau de vorbă cu oamenii, în speranţa că, de undeva va apărea un sfat bun, un ultim fir surprinzător şi oportun, de care să mă prind, cu încredere.
Deznădejdea e un păcat, mi-a spus părintele. Citisem şi eu cuvintele astea, demult, într-o carte.

Ningea cu fulgi fantastici cînd am intrat în catedrală, cu gîndul ca, după slujbă, să mă spovedesc. Cine ştie, îmi ziceam, poate că păcatele mele sînt de vină; au stricat armonia cu cerul şi acum veghează, vigilente, ca în strîmbăciunea mea de viaţă să nu se strecoare vreo îmbunătăţire! Spovedindu-mă, aş deschide poarta bunătăţilor şi ele ar putea intra, mai ştii?!
Numai curajul mi-a lipsit.
Mi-am cerut iertare şi am ieşit din biserică înainte ca slujba să se fi încheiat.

Pentru o clipă m-am gîndit la fetiţa preotului şi la păcatele pe care i le destăinuie ea, chiar tatălui ei. Ce fărădelegi poţi mărturisi, cînd ai numai 8 ani? Cît de amuzante pot fi ele pentru cel ce le ascultă şi, cu cîtă dragoste, le dezleagă?
Dar eu, cu greaua mea artilerie de taine, cum voi fi ascultat şi, mai ales, cum voi fi absolvit?

Ajuns din nou pe străzi, am sunat-o pe Iulia, pe telefonul mobil, de la fiecare aparat cu cartelă care mi-a ieşit în cale. Ea se afla în mijlocul unei alte biserici, uitase să-şi oprească telefonul, înainte de a intra şi acum, de cîte ori el suna, în geanta pe care ea o purta pe umăr, Iulia privea în jur, cu aceeaşi nedumerire ca a femeilor bătrîne, să vadă cine, cine îndrăzneşte să deranjeze slujba?
Mi-a zis toate astea în tramvaiul ce ne ducea spre Craioviţa Nouă. Era ziua Ramonei şi, în grabă, am trecut s-o felicităm.

Erau şi trei studente, chiar lîngă noi, în tramvai. Veneau de la cursuri şi se îndreptau spre cămin. Înalte, cu paltoane lungi şi părul vopsit în diferite nuanţe roşcate, povesteau despre un tip care încercase să le agaţe, pe rînd, la cheful din precedenta seară. Un bărbat însurat, cu copil mic- un scump, acesta din urmă- pe care-l avea cu el şi cu o soţie acasă, dar prezentă în cîteva fotografii din portofel.
- Ştii ce bine arăta, fraiera? zicea una dintre fete şi-am coborît, dar cuvîntul mi-a rămas în urechi. Era o combinaţie ciudată de admiraţie, invidie şi compasiune în tonul cu care fata rostise acel: fraiera. Ceva oltenesc, ceva ce nu voi găsi în Bucureşti, îmi ziceam, speriat de perspectiva unei plecări, eventual definitive, dar înspăimîntat şi la gîndul că fetele astea îl considerau pe bărbatul ăla, care avea cu cîţiva ani mai puţin decît mine, bătrîn.

Am traversat liniştiţi şi indiferenţi la culoarea semaforului şi abia după ce am ajuns pe celălalt trotuar, am observat doi poliţişti, o domnişoară reporter şi un cameraman care ne filmaseră şi mai erau şi curioşi să afle: De ce aţi traversat pe roşu?
Dacă publicam o carte, nu venea nimeni să-mi ia un interviu.
Le-am zis că roşul e culoarea iubirii pătimaşe, că mă atrage, cu o forţă magnetică la care nu am ce opune.
Iulia a recunoscut că, din cele ale lui Kieslovski, Roşu a fost preferatul ei.
Am scăpat fără amendă şi, probabil că nici seara nu au dat pe post balivernele noastre.

Dar asta nu o ştiu cu certitudine, pentru că seara eram în Bucureşti.
Tovarăşul nostru de compartiment venea din Teleormanul sudic. Şi eu şi Iulia, ne-am gîndit- aveam să aflăm mai tîrziu- la aceleaşi două lucruri.
Primul- că omul ăsta seamănă mult cu unchiul nostru, Anghel.
Al doilea: ne-am amintit unul din Cd-urile luate de la Muzeul Ţăranului Român, cu vechi fotografii din Cîmpia Dunării, în lumina aceea stranie şi atît de specială. O lume mai mult decît fascinantă, o lume demnă să aibă un martor, un observator; un Llosa, un Marquez.

-Bine că e peronul pe dreapta! a răsuflat uşurat, cel ce cobora înaintea noastră.
Tu ce crezi că s-ar fi întîmplat, dacă ar fi fost pe stînga?
În seara aceea, Bucureştiul era liniştit ca amantul nevestei locotenetului plecat în Afganistan. O întoarcere acasă a oricărui batalion de soldaţi români, e televizată pe toate canalele. Amantul nu poate fi luat prin surprindere.
În plus, din pricina ceţei, oraşul îşi dădea aere londoneze.

Ne-au găzduit Francesca şi actualul ei prieten. Nu ştiu cît de confortabil s-au simţit ei, eu nu am reuşit să mă relaxez nici măcar o secundă, în acest triunghi.
Nu pot argumenta în nici un fel ceea ce spun acum: deşi e un tip de treabă, sunt convins că el o va înşela, cu prima ocazie, dacă nu cumva a înşelat-o deja. O impresie strict personală, un presentiment, o intuiţie, o greşeală, o dorinţă? Poţi să-i spui cum crezi tu că e.
Francesca îmi spunea cîte scrisori are de la mine. Dar cîte-am rupt, renunţînd să i le mai dau? Încă un argument în sprijinul inutilităţii cuvintelor scrise!

Vîntul friguros îndoia copacii elastici, zburlea guguştucii şi vrăbiile aflate-n aşteptarea unor firmituri de pîine sau boabe de orez, pe pervazul de la etajul 3.
În bucătărie mirosea a pătrunjel. Ligia gătea spaghete cu carne şi gogoşi tot mai înfuriate, pentru că se grăbea să ajungă într-un club, să danseze. Pînă atunci, cînta Zaraza. Eu şi Iulia i-am răspuns cu: Ce vrei să-ţi scriu/ Acuma cînd ne despărţim.

Pe urmă, Ligia a amintit ceva despre prieteni şi vase comunicante.
- Bun principiu! am zis, într-o doară
- Ai mîncat şorici din fruntea porcului? a adăugat ea, văzîndu-mă gînditor şi mi-a fost drag, felul ei de-a fi şi, pentru o clipă am fost tentat să scot carneţelul şi să notez replici de-ale ei, pentru zile goale de inspiraţie, de prieteni.
N-am venit în Bucureşti, ca să scriu! m-am certat, singur.
Dar de ce am venit? Să privesc filme ca Ice Age, pe calculator- sau Cheeky Girls? Touch my bum/ This is life. (Oare?). Asta mi se oferă.

Comunicăm puţin; strictul necesar. Nu pot afişa atitudinea mea de învingător. Aş vrea să fie evident pentru toată lumea că sînt mai bun decît iubitul Francescăi. Şi mă simt neputincios. Nici ea nu pare fericită. Uneori se ascunde sub plapumă şi plînge.
- Vino să vezi struţul! mă cheamă Iulia, atunci.

Pe calorifer se odihneşte o carte de Ovidiu Ioaniţoaia: Bărbaţi cu obiceiuri de eroi. O prefaţă de Adrian Păunescu şi o primă povestire despre satele care compun o comună şi minunatul monument istoric din centrul ei. Bun de tipar : 1979.
La parterul blocului vecin e un restaurant chinezesc. Nu-mi plac mîncărurile chinezeşti; întotdeauna beţişoarele le elimin destul de greu. Genul de glumă pe care nu am spus-o cu voce tare, la ziua Ramonei, numai din lipsă de spontaneitate.

Mi-am adus cu mine două rucsace cu haine, dar şi altele două, invizibile, dar pline ochi, cu înflăcărări şi nehotărîri! Nimic n-am uitat acasă! Şi erau destule care meritau să le las.
- Mă duc să văd ce mai face băieţii ăia, zice Ligia. În camera vecină sînt numai Iulia şi Francesca.

Am citit ofertele de locuri de muncă în ziare şi am ieşit să mă plimb prin viscol. Chiriile îmi depăşeau posibilităţile- şi am început să întrezăresc gîndul că mă voi întoarce la Craiova. Că tu vei fi foarte supărat, mi-am zis mult mai tîrziu.
Semaforul mi-a dat 54 de secunde de culoare verde.
Librăria Cărtureşti, cu muzică, ceaiuri şi cărţi. Kurt Cobain Journals.
O cofetărie cu cremşnit.
O biserică la fel de strîmbă ca portretele lui Eugen Bratfanof. E cald în expoziţii.

Banii-mi lipsesc, dar asta eu corectez: îi voi face! zicea, cu multă încredere în glas, un zgribulit vînzător de covrigi, altuia- şi mai zgribulit, dar şi mai pesimist.
Am urcat într-un troleibuz oarecare. Nu aveam bilet şi asta dădea călătoriei un gust aparte. Un băiat şi o fată purtau o bătălie, nu departe de mine. Ea îşi dorea o maşină de spălat; el- o vacanţă la munte, motiv pentru care, tocmai investise cîteva milioane de lei într-o pereche de ochelari de schi, care nu se aburesc.
- Cum ţi-ai dat tu seama, în magazin, că nu se aburesc? zicea ea.
O cunoşteam prea puţin ca să-mi dau seama care e raportul între curiozitate şi ironie, în aceste cuvinte.
Am coborît fredonînd: I beg your pardon, I never promised you a rose garden.
Încotro să apuc?

Şi am ajuns din nou în bucătăria Francescăi. Ligia îşi scria un CV în italiană, ne vorbea despre întîlnirea cu, poate, viitoarea ei şefă, patroană a unor galerii de artă, despre înalta societate în care se va învîrti, despre serile dansante în timpul cărora o să cunoască măcar trei-patru persoane deosebite, de fiecare dată.
- Iau ce e mai bun, de la ei. Le iau caimacul la toţi!
Rîde. Ne promite că ne va învăţa Tarantella.
Sîntem trei şoricei care joacă pe masă, într-o casă care nu-i a noastră. Iulia ne spune fabula cu şoricelul decadent şi, totodată şi cu şoricelul opulent. Plănuim să preluăm puterea.

Iulia îi scria lui Radu, să-i trăiască sora. Mai face şi ea faze, dar, zicea Iulia, pădure fără uscături nu se există! Aşa că, să bem în cinstea ei, fiecare după cît îl ţine ficatul. Aici, lovea fără milă; Radu are probleme cu ficatul, nu mai poate să bea ca altădată.
Numai eu nu-mi găseam locul. Nici zîmbetul.

Duminică spre seară, eu şi Iulia ne-am luat bagajele şi am pornit în vizită la Cristi.
Voi rămîne la el sau mă voi întoarce la Craiova. La Francesca nu puteam continua, iar Ligia îmi spusese: Eu nu pot să te iau la mine. Ştiam că nu poate; abia de două zile se mutase şi ea.

La Cristi era şi prietena lui, o fată înaltă şi sexy. Au plecat să cumpere ceva de mîncare şi nişte suc şi ne-au lăsat în apartamentul frumos, ordonat. Era şi o linişte pozitivă acolo, aş fi putut chiar scrie!
Cristi ne-a sunat. Ajunseseră la firmă, la el, mai întîrziau. Iulia a pus de ceai, iar eu m-am hotărît, privind patul mic şi patul mare, aflate în aceeaşi cameră, că nu, nu pot dormi cu ei, că în trenul Iuliei voi fi şi eu, oricîtă laşitate reală, camuflată sub scuze la fel de reale, ar fi existat în gestul meu.

Am băut ceaiul de muşeţel, am lăsat uşa descuiată şi un bileţel prietenos şi am aşteptat- Iulia, cu disperare, eu- fără, troleibuzul care trebuia să ne ducă la Universitate. A venit, ceilalţi ne aşteptau, în staţie şi am pornit cu toţii spre teatrul Odeon şi norway.today. Am intrat, în ultima clipă şi o lojă liberă ne-a primit pe toţi cinci.

Apoi a fost drumul spre gară.
Pupăturile.
- Ce buze moi are asta! zicea Ligia. Şi mai ştiu, dar îmi e ruşine să vă zic!
Am protestat, într-un cor ce părea că a repetat temeinic.
- E încinsă rău pisica!, rîdea ea şi începea apoi să strige, cît o ţinea gura, după ţigăncile care vindeau reviste, imitîndu-le, pînă la un punct: Poveşti adevărate, Povestea mea şi Noi doi-trei, la zece mii! Integrame, Poveşti adevărate şi Noi doi-trei la zece mii!

- De ce pleci? m-a întrebat, cînd eram numai noi, într-o clipă furată. Te face banii? Aşa ziceau fetele de care aveam eu grijă.
- Şi asta ce însemna?
- Ceva de genul: vrei să-ţi păstrezi banii, să nu-i risipeşti, să-i pui de-o parte!
- Nu. Pur şi simplu nu am unde să dorm în noaptea asta. Şi nici în următoarele nopţi.

Pe-un chioşc cu firma: Foto, am citit un anunţ: Loto, mai încolo!
Ne-am urcat în tren.
Iubitul Francescăi m-a pupat la plecare. Bucuria despărţirii să fi fost?
L-am pupat şi eu pe el. N-avea nici o vină.
Şi am găsit imediat o explicaţie rezonabilă- pentru mine, iraţională- pentru alţii, a nefericirii sau doar a neliniştii Francescăi. Noi doi eram împreună dintr-o noapte de Sânziene; să rupi o astfel de vrajă, nu poate rămîne fără consecinţe.

Trenul a pornit, în noapte se-auzea numai vocea Ligiei cîntînd: Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita.
La o oră după miezul nopţii, eram deja acasă.
Fratele meu nu se culcase. Mi-a spus că nu m-a căutat nimeni, doar Alexandru Firescu, secretarul literar al teatrului. La telefon.