Feedback la un homemade, please!

Oamenii te întreabă, de obicei: Ce mai faci?
Niciodată: Ce mai gîndeşti? Ce simţi? Ce observi?

Ieri, tocmai ieşisem într-un mod convenabil din dilema: să merg pe jos pînă acasă şi să mă întorc tot pe jos, la teatru, ceea ce ar fi adus şi posibilitatea să mănînc două portocale sau să merg cu tramvaiul, pînă acasă şi tot cu tramvaiul pînă la teatru, fără să mănînc nimic?, cînd l-am întîlnit pe tatăl Francescei.

M-a întrebat (se putea altfel?):
- Ce mai faci, unde mai lucrezi?
- Vreau să mă angajez redactor la o editură, am răspuns, destul de hotărît.
Iar el, după ce a stat pe gînduri cîteva clipe, a zis:
- Aaaa, deci vrei!
Chestiune de nuanţă!- cum cînta, pe vremuri, un grup din secuime (Miercurea- Ciuc, dacă bine îmi amintesc).

Vrei tu, nimic de zis, ăsta e un lucru bun, dar de o insuficienţă teribilă!- parcă mi-a şoptit în timp ce se îndepărta, încărcat de scepticism în ceea ce priveşte cariera mea, ca un camion Tatra pe care scrie: Gabarit depăşit.

El se ducea să-i cumpere Francescăi o maşină de spălat; o viaţă mai uşoară pentru ea şi pentru noul ei iubit, mai de încredere, în ochii lor, decît respinsul, stigmatizatul de mine!

Sigur că m-am gîndit la Kolb Dominic şi la cele trei Probleme ale mele, pe care el pusese degetul arătător:
1. Absenţa din viaţa mea a unei femei care să mă accepte şi să mă iubească, aşa cum sînt.
2. Totala lipsă de recunoaştere cu care societatea tratează profesiunea pe care mi-am ales-o: aceea de scriitor.
3. Refuzul meu de a mă maturiza, combinat cu frustarea pe care mi-o dă privirea aruncată celor care se maturizează şi trec pe lîngă mine, lăsîndu-mă în urmă.

Am ajuns acasă şi Cioko avea pe faţă zîmbetul acela de copil care şi-a pîrît fratele pentru vreo poznă şi acum aşteaptă - cu un amestec concentrat de curiozitate şi satisfacţie - să vadă cum celălalt o încasează.
Spre dezamăgirea lui, mie nimeni nu-mi reproşează nimic. Greşelile mele sunt înregistrate şi transmise, în mod nedrept, Iuliei.
Ea le îngroapă într-un cufăr secret, adesea fără să mi le spună, şi, o dată pe an, în septembrie, le azvîrle departe, în valurile mării, de pe plaja din Vama Veche, unul cîte unul sau chiar mai multe deodată. De atîtea reproşuri şi nemulţumiri, marea dintr-o margine a României, se mai numeşte şi Marea Neagră. Orice altă legendă, e ficţiune.

În timp ce îşi alege hainele (avem invitaţie la teatru), Iulia îmi povesteşte despre tipul pasionat de filme din serialul Doctor în Alaska şi despre cele două triburi de indieni care se certaseră. Şi omul nostru- tînăr de altfel, şi, dacă îmi amintesc bine, el însuşi indian- încerca să-l convingă pe un bătrîn şef de trib, care sculpta la un totem, de necesitatea împăcării, rostind chiar o frază despre onoare şi precizînd, apoi:
- Asta e din Naşul. Nu ştiu dacă ai văzut filmul ăsta.
Bătrînul s-a întors cu toată măreţia şi gravitatea, oprindu-se, pentru cîteva secunde din lucrul lui:
- Dacă am văzut Naşul? Am trilogia pe casete!

Telefonul a sunat în clipa în care ne pregăteam să ieşim pe uşă. Era Francesca. Îmi vorbea din redacţia ei bucureşteană.
- Ţi-am citit e-mailurile şi pentru că nu am cum să răspund, am sunat. Feedbackul e important, zicea.

Miruna nu pare să gîndească la fel. Scrisorile mele lungi, incoerente, trimise adesea, au cam rămas fără răspuns. Tăcerea asta dezolantă, m-a dus, de cîteva ori, în punctul mort al unei tăceri reciproce, al lipsei de aşteptări, dar şi de interes, al renunţării.

- Cînd vii în Bucureşti, neapărat trebuie să te trag un pic de urechi! Ţi-am citit şi ultimul editorial de la LiterNet.
- Dar de tine nu am scris nimic...Sau am scris un pic de tot.
- Un pic de tot, dar şi cînd ai scris!!!
- Aşa am simţit. Poate că nu se potriveşte deloc cu ce e în realitate. De cînd m-am despărţit de tine, nu mai văd bucuriile, frumuseţea, bunătatea. Or, sînt convins că ele există, că mă înconjoară, dar o cataractă mi-a atacat ochiul cu care le vedeam. Sînt orb, din punctul ăsta de vedere- şi ştiu că e o greşeală să fii orb, dar nu găsesc picăturile potrivite ca să pot vedea din nou.

Am închis şi am ieşit.
- De ce n-o suni pe Miruna, mi-a zis Iulia. Sau pe Moni?
- Mi-e frică, i-am răspuns şi-am coborît mai departe, împreună, pe scara blocului. Cred că e o frică teribilă, nelalocul ei, dar aleg incertitudinea.
- Asta nu-i soluţie de pus în ochi! a zis Iulia, cu convingere.

Am tăcut şi în timp ce ne îndreptam spre staţia de tramvai, trecînd pe lîngă un chioşc cu ziare, am zărit, pe tarabă, revista Dilema. Mi s-a făcut dor de ei, de dilematici, un dor acut, care a durat cîteva clipe. Şi totuşi, am pornit mai departe, fără să cumpăr revista. Nu m-aş fi putut abţine să nu le scriu, dar asta ar fi însemnat să deschid un nou capitol, în condiţiile în care eu tînjesc să mai închid din cele începute.

Cu ce bucurie le scriam! Cu ce plăcere! Ce încîntat eram, cînd vedeam, în tren, un călător, deschizînd revista la pagina a doua, tocmai în săptămîna în care eram publicat şi eu acolo. Sau cînd prietenii îmi vorbeau despre cei care mă citeau, prin alte oraşe, iar ei, amicii mei se mîndreau cu faptul că mă cunosc.

Bucuria de a scrie a dispărut odată cu celelalte, fără legătură, cred, cu explicaţia posibilă, descoperită în cuvintele lui Horia Bernea dintr-un interviu acordat în 1997 lui Leon Magdan: Efortul îl vrei numai în momentul în care îţi dai seama de răsplata ce urmează, dar dacă tu nu eşti conştient că există o răsplată şi nu crezi, cum să faci efort?

Dar ce răsplată mă aşteaptă pentru faptul că scriu acest editorial de luni dimineaţă, la LiterNet? În ce măsură rezolvă asta vreuna din problemele mele? Acoperă scrisul meu vreuna din nevoile mele?

-Aş lua-o să joace în filmul meu, mi-a arătat Iulia o frumuseţe feminină, bizară, neobişnuită, cum sunt toate frumuseţile pe care le selectează pentru filmul ei. O fată brunetă şi delicată cu sînii asimetrici sub pulovărul negru, mulat şi o fustă scurtă din care ieşeau picioare slabe şi lungi.

- Ce fain e şalul tău, i-am spus.
- Îţi place?
- Mult.
- E de la Lisbeth. Era aşa de încîntată că l-am primit. Mi-a spus de trei ori: It is homemade! Nu are etichetă de fabrică. E lucrat de mîna omului, acasă.
- Asta e, probabil ceva rar - şi deloc putred - în Danemarca, am zis.
- Sigur e ceva rar, după tonul cu care îmi tot spunea: It’s homemade!

Pentru o clipă m-am gîndit la editorialele mele şi la tot scrisul meu şi tocmai începusem să zîmbesc, dar a bătut gongul şi luminile s-au stins şi nu ştiu dacă mi-a zărit cineva zîmbetul, în timp ce cortina se ridica.
Asta nici nu are cine ştie ce importanţă! Fie că l-a văzut, fie că nu l-a văzut, fiecare cititor al acestui editorial primeşte, for free, rugămintea de a trimite un e-mail (fie el şi blank) pe adresa: [email protected]. Primeşte, în schimb, mulţumirile mele implicite (la fel de implicite ca şi motivaţiile care, crede Iulia, m-au făcut să scriu mereu, mai departe şi tot mai departe...)

Post-scriptum: Ne-am întors pe jos, mîncînd portocale.