Din soare, oamenii sunt lumină.
Din soare, oamenii sunt aripi care bat într-un cântec.
Alergând, scheletul a pornit cu o vertebră, până când, în tâmple, întâmplări şi speranţe visa.
Alerga până când pieptul ştia şi omoplatul pălea. Se învârtea dintr-o boltă, într-un cer, iar gândurile, rădăcinile, visurile... se ancorau în îmbrăţişare.
Când, dintr-o dată, imaginea îl străbătea ca un strigăt, atât de iute, că timpul şi ora ar fi vrut să păstreze trupul copilăriei şi moartea s-o îmbrăţişeze cu coastele.
Mă uit în sus, la un stâlp din cer. E-un trup, un trup... Cu tălpile scorojite, e un bătrân cu tutun, ce sărută fantomele şi universul. Viaţa o dăruieşte la nunţi şi cheamă îndrăgostiţii, cu numele conturat, străbătut de lumină, ca nişte oameni vii.
Sunt un nimic, abia mă bucur. Nu mă realizez pentru că am o idee despre viaţă. Mă cutremură şi firul dintre mine şi stele. Am şi-un defect: iau în serios mişcările rănilor şi văd prin ele ca printr-un ochean de durere. Astfel, marea înţelegere s-a tras din admiraţie, care avea chip ursuz. Cu greu un pământ în jurul soarelui ar forma astfel de versuri.
Îmi place să râd, călătorind pe ocean cu pluta. E un spectacol a descoperi harta universului în timp ce priveşti copilăria. E veche, rătăcită, şi nici măcar cu litere groase nu o mai regăseşti. E o întâmplare şi atunci când fericirea e mai puternică într-o îmbrăţişare mereu dureroasă.
Să stăm lungi, despărţiţi, ca nişte fluvii reci, ziua. Du-mă la stele. Lumea se face coloană mult mai curând. Ce bine că sunt. Două culori, una foarte înfrigurată, sunt o mirare.
Părul tău, regina mea, s-a rupt de mare ca o umbră. Trec corăbiile şi viaţa mea, sub ochiul tău cenuşiu. Aleargă. Mai lasă-mă un anotimp.
Într-o joi cu dragoste, în care iarba te iubea atât de mult, crezând că numai când nu surâdeai copacii erau jefuiţi - mi-apărea că eşti atât cât poate să fie luna.
Sunt aşteptat, m-aşteaptă leoaica. Sunt aşteptat întins şi o oarecare tu mă îmbolnăveşte de cântecul îngerului. Întreg sunt aşteptat de ghilotină, de săpun şi de lumină. De-acum... Pomul mi-e soare, lumina e soare, cântecul e soare.
Ce mirare că sunt.
Extrase din poeziile "Lauda omului", "Continuitate", "Îmbrăţişarea", "Către pace", "Sunt un om viu", "Cântec", "Viaţa mea se iluminează", "Într-o joi cu dragoste" şi "Arta poetica" de Nichita Stănescu
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)