Nu ştiu ce faceţi în acest moment. Ca un mic Holden care se întreabă de soarta raţelor de pe lac atunci când vine iarna, aşa mă întreb şi eu ce faceţi în această perioadă incertă din punct de vedere termic. Dar acest lucru este mai puţin important. Cel e important e dorul, care nu ţine cont de vreme.
De câteva zile stau pe marginea unei depresii de sfârşit de semestru. Băncile înguste, bătute prost în cuiele din parchetul cel vechi, îmi chinuie spatele îngrozitor. Mă simt ca în clasa întâi. Scaunele sunt sudate mult prea aproape de bancă şi scârţâie îngrozitor. Săptămâna trecută cuiele au cedat. Acum, banca mea se clatină ca un balansoar al groazei, în timp ce testele finale curg gârlă, iar problemele elevului se agravează, fie ele de spate sau de medii făcute praf.
Ronţăind un creion şi clătinându-mă agale, priveam la cerul înnorat, iar gândul îmi zbura departe. Iată cum, în mijlocul furtunii, singura modalitate de a supravieţui calvarului este să te gândeşti la lucrurile frumoase din viaţa ta, la lucrurile care îţi plac. Pornind de la premisa "Scared is scared of all the things you like" şi continuând cu "I was scared of a monster and I thought of pizza", m-am gândit încontinuu la plaja pe care domniile voastre se plimbau fără de griji, la mijloc de august.
Vă spun sincer că, într-un fel, vă dispreţuiesc. Cred că este o adevărată plăcere să vă duceţi traiul pe mare, printre oameni interesanţi şi de tot felul, în locul unde pacea, muzica şi starea de bine sunt la ordinea zilei. Cred că aţi văzut o grămadă de oameni fericiţi, la fiecare pas de pescăruş făcut (fără supărare, cred că aţi prins ideea: aveţi picioarele mici). Ce e mai minunat decât o mare de oameni fericiţi, care se iubesc, dansează şi se bucură? Pe aici nu prea vezi aşa ceva. Cu toţii sunt obosiţi şi supăraţi şi vor tot mai multe lucruri de la viaţă. Nu ştiu cum se face că eu tot rămân în urmă. Dar ce să fac, fuga după fericire îmi ocupă tot timpul? Dar se spune că fericirea este mereu lângă noi. De asta m-am decis să vă scriu.
Cred că vă bucuraţi din plin de libertatea pe care o aveţi, că vă permiteţi în fiecare vară să închideţi ochii, să vă tolăniţi la soare şi să adormiţi purtaţi de valurile magice. Eu când încerc să închid ochii la şcoală, purtată de vocea vreunui profesor plictisit şi supărat, nu mă poartă nici un val magic nicăieri. Mă trezesc, apoi, cu jumătate de corp amorţit, eventual cu urme pe faţă. În Vamă nu se întâmpla aşa ceva. Toată lumea era fericită, nu cerea nimeni mai mult de la tine decât ceea ce puteai oferi, iar dacă mai mult nu se putea, era totul ok. Da, erau şi bărboşi, şi tatuaţi, şi tipe cu părul colorat şi cercei în buză (care arătau foarte şmecher, apropo), dar asta nu îi împiedica să fie frumoşi. Acolo nu te ia nimeni la întrebări pentru cine eşti şi pentru părerile tale despre lume.
În Vamă, de cum păşeai pe plajă, inima-ncepea să-ţi zâmbească şi să crească, din dorinţa de a cuprinde tot tabloul. Îţi aşezai prosopelul cât mai aproape de mal, pentru ca atunci când te întindeai, valurile să-ţi atingă din când în când tălpile, iar vântul să îţi stropească uşor corpul cu apa sărată, soarele să te cuprindă cu totul, iar marea să îţi şoptească tot felul de minunăţii. Tu, să nu te mai gândeşti la nimic, ci doar să asculţi şi să te bucuri. Atât.
Dragi pescăruşi, vă scriu pentru că mi-am adus aminte de o imagine excepţională cu voi. La răsărit, când plaja era pustie şi doar câţiva fericiţi pierduţi în visare ori în beţie se mai găseau pe ici-acolo, voi, cu tot calmul din lume, v-aţi adunat să vă faceţi plimbarea din zori. Vă plimbaţi pe plajă, cu zecile, cu sutele, de parcă tot locul era al vostru. Şi chiar aşa era. Vă plimbaţi ca nişte bătrânei: frumoşi, calmi şi curioşi, vă ţineaţi aripile la spate şi singura voastră grijă era să vă bucuraţi de moment. Totul se petrecea ca-ntr-o mişcare browniană fără cusur, iar nisipul era brăzdat de picioruşele voastre, lăsând urme cu câte trei gheruţe. Soarele ieşea din mare, curios şi el, ca o pisică ce îşi scoate mai întâi urechile şi ochii la iveală, pentru a pândi tot ce se întâmplă. Încetul cu încetul, ne-a oferit din bunăvoinţa lui de foc şi ne-a încălzit sufletele: mie, vouă şi celor câţiva fericiţi pierduţi prin baldachine. Pe mare, lumina se întindea în aşa fel încât parcă forma o punte între noi şi mingea cea roşie. Cu o melodie bună în căşti, totul era perfect. Îmi imaginam că păşeam pe acea punte şi că ajungeam la soare, rupeam o bucăţică din el şi apoi mă întorceam. Apoi vă priveam şi mi-am promis că din când în când îmi voi permite câte o escapadă de genul acesta.
Ronţăind creionul, mă pierdusem în acea imagine de vis. Nu e prea frumos ce fac, dar sper să mă înţelegeţi cumva. Măcar să încercaţi. Nimic şi nimeni nu mai poate aştepta. Sufletul meu nu mai poate aştepta. Fericirea mea nu mai poate aştepta. Nici nu mai am ce ronţăi din creion. Totul e scris aici. Vă scriu pentru a cere să îmi daţi Vama înapoi.
Eu închid ochi, bine? Şi aştept.
Cu drag, Ilinca
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)