Aşa că mi-am spus că nu se mai poate, trebuie să mă desprind de ai mei şi să îmi iau un locuşor numai pentru mine. Evident că în momentul acela era imposibil, numai că avea o mătuşă de-a mea o garsonieră care stătea degeaba, prin centru. Mătuş' mea plecase undeva la mama naibii, pe o insulă unde avea tot ce îşi putea dori vreodată şi nu avea de gând să se mai întoarcă aici. I-am dezvăluit planul meu şi a zis că e minunat, că pot lua garsoniera ei şi să fac ce mă taie capul cu ea. Aşa că mi-a dat mie cheile, când am făcut 18 ani. În două săptămâni a rezolvat totul şi a trecut-o pe numele meu. Cât de S.F. e treaba asta?!
În fine. A trebuit să fac în aşa fel încât să investesc în ea puţin, pentru că nu semăna deloc cu ce îmi imaginam eu că va fi cuibuşorul meu de nebunii. Acum începe partea interesantă. Voiam să schimb ceva în viaţa mea, spuneam. Păi, da. Aşa că am început prin a schimba parchetul. Şi am pus în el, bucăţică cu bucăţică, placă peste placă, toate gândurile mele de om mare.
Mergeam pe ele în fiecare zi, fără să le pierd urma. Mersul la baie era un gând, ieşitul pe balcon - un gând, mersul la bucătărie - alt gând. Şi tot aşa. Totuşi, nu eram deloc mulţumită. La un moment dat mi-aş fi dorit să levitez, numai ca să nu le mai ating. Am început să le ocolesc, pentru că nu mă mai făcea fericită nicio bucată de parchet. Toate plăcile erau absurde şi nu mă încântau cu nimic. Am făcut febră musculară la picioare, am mers şi în mâini, am mers legată la ochi, cu căştile în urechi. Nimic. Erau acolo, din ce în ce mai reci şi mai dure. Inima îmi devenise atât de grea... Grea de tot, vreau să zic, până m-a doborât la pământ. Uitasem de gânduri. Zăceam pe podea şi mă lăsasem pradă lor, mă lăsasem pradă tuturor gândurilor ivite vreodată. Teribilă experienţă. Mai bine m-aruncam într-o baltă cu piranha, că tot erau mai prietenoşi.
Într-o zi m-am ridicat şi mi-am spus că aşa ceva chiar nu se mai poate şi că trebuia neapărat să fac ceva. Aşa că mi-am lăcuit parchetul. Din punct de vedere estetic, arăta mai acătării, plus că era şi practic, era protejat de zgârieturi. Şi lucea. Era ceva... Totuşi, nu rezolvasem nimic. Ajunsesem să mă oglindesc în gândurile mele şi, pe lângă asta, mai aveau şi un miros de acela înţepător. Pe lângă faptul că le simţeam în tălpi, le simţeam şi cum îmi înnebuneau simţul olfactiv. Aveam două posibilităţi: ori mă obişnuiam cu ideea că o să pută teribil acolo, ori aeriseam non-stop până dispărea mirosul. Uite aşa m-am ales cu o răceală zdravănă de la prea mult gândit. Se poate şi asta, da.
Treburile erau foarte alunecoase la mine acasă. Umblatul dintr-o încăpere în alta deveniseră un dans continuu, ca-ntr-un patinoar. Mersul la baie era o lină alunecare, ieşitul pe balcon - o altă alunecare (foarte periculoasă, de altfel), mersul la bucătărie - o alta şi tot aşa. De fiecare dată trebuia să port mănuşi, căciulă şi fular.
Nu mai ştiam ce să mai fac, serios! Mintea-mi juca feste. Umblam de pe-un corp de mobilă pe altul, de parcă gândurile mi se transformaseră în cratere pline de lavă, iar eu eram într-o continuă cursă pentru supravieţuire. Când eşti mic ţi se pare amuzant. Stai să vezi cum e când creşti! Mai ales că nu mai eşti la fel de flexibil.
Nu îmi plac covoarele. Nu mai spun de cele persane, le urăsc. Aşa că nu am luat asta ca pe o opţiune.
Mi-a trecut prin minte să dau garsoniera în chirie, dar ar fi fost prea de tot. Cum să iei bani pentru gândurile tale, mai ales pentru alea sumbre? Bineînţeles, mi-am dat şi eu seama într-un final că treaba asta poate să fie foarte profitabilă, iar unii îşi fac adevărate afaceri pornind de aici. În fine, mă hotărâsem să o dau în chirie unei tipe care părea foarte încântată de idee, mai ales că nici ei nu-i plăceau covoarele. "De ce să-mi înfund aspiratorul cu scame, când pot termina toată curăţenia în două minute? Sau să nu o mai fac deloc. Ha ha ha!" Avea dreptate.
După ceva timp am aflat că tipa era ceva scriitoare amatoare şi acuma e celebră. A lovit-o inspiraţia de când s-a mutat acolo şi se lăfăie în bani. Bestseller-uri peste bestseller-uri. Evident, dacă avea totul pregătit... Păcat că nu m-am gândit şi eu la asta. Face bani pe podeaua mea uşchită. Sper să-şi ia mai repede o viloaie şi să plece de acolo. Eu mă gândesc la binele ei. Geniile nu se pot exterioriza în spaţii atât de mici. Pe bune.
Mă rog, viaţa încă nu mi s-a schimbat. Acum stau iar cu ai mei, iar mama iubeşte covoarele persane. Dumnezeule, şi-ar pune şi pe pereţi! Am convins-o cumva să îmi scoată covorul din cameră, poate-poate se întâmplă ceva. Evident, nu a rezistat şi a ţinut neapărat să îmi pună măcar unul pufos. Acela e odios, că absoarbe totul, parcă e o gaură neagră. Am scăpat o grămadă de lucruri pe el care au rămas veşnic pierdute. Nu mă îndur să îmi pun gândurile acolo, că risc să pierd totul.
Ok. Cred că mă voi apuca de scris. Dar ceva ca lumea. N-o să cumpere nimeni povestea asta cu gândurile în parchet. Hai să fim serioşi.
P.S.: Viitorii mei fani ar trebui să pună de pe acum ochii pe covorul acela pufos. În curând va fi o mină de aur. O simt.
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)