Acordă-mi acest vals

Zelda Sayre Fitzgerald s-a născut în 1900 în Montgomery, Alabama, într-o familie care număra în rândurile sale congresmeni şi judecători. A participat intens la viaţa socială, a dansat în spectacole de balet şi la balurile din lumea bună, unde l-a şi cunoscut pe tânărul F. Scott Fitzgerald, pe atunci locotenent şi scriitor în devenire.

Imediat după succesul primului lui roman, Dincoace de Paradis (This Side of Paradise), cei doi se căsătoresc, în 1920, la New York şi încep să trăiască din plin libertăţile, dar şi excesele "anilor nebuni". În 1921 se naşte fiica lor, Frances Scott "Scottie" Fitzgerald. Din 1924, cuplul petrece lungi intervale în Europa - pe Riviera franceză, apoi la Paris, unde li se alătură numeroşilor expatriaţi americani din "generaţia pierdută", printre care şi Hemingway.

În 1927, Zelda se reîntoarce la pasiunea ei pentru balet, dar în final declină invitaţia de a face parte din corpul de balet al Operei din Napoli. În 1932, boala psihică ale cărei semne începuseră să se manifeste de mult determină internarea ei în clinici din Elveţia, cu diagnosticul de schizofrenie. Urmează un lung şir de internări intermitente în centre din America.

În 1932, fiind internată în spitalul Johns Hopkins din Baltimore, scrie la un roman pe care îl terminã în şase săptămâni - Acordă-mi acest vals (Save Me the Waltz). Îl va rescrie parţial, la insistenţele lui Scott, care lucra la Blândeţea nopţii. Cartea Zeldei nu s-a bucurat de succes ca, de altfel, nici lucrările ei de pictură, expuse în 1934. În anii '40, Zelda lucrează la cel de-al doilea roman al ei, Caesar's Things, care va rămâne neterminat. În 1948, îşi găseşte sfârşitul într-un incendiu declanşat la spitalul unde era internată.

Cunoscută în epocă mai ales pentru apariţiile sale extravagante şi pentru personajele pe care i le-a inspirat celebrului ei soţ, Zelda Fitzgerald este văzută în prezent ca simbol al unei perioade de emancipare a femeii şi, tot mai mult, ca scriitor şi artist de drept.


Alabama, mezina familiei judecătorului Beggs, este o tânără din Sud, dezinhibată şi plină de vivacitate, dornică să îşi trăiască viaţa după propriile reguli. Trecând peste dezacordul părinţilor şi depăşindu-şi ezitările, se căsătoreşte cu David Knight, un tânăr cu o situaţie precară, dar cu dorinţa şi voinţa de a reuşi în artă. Doi îndrăgostiţi în care nu este greu să îi recunoaştem pe Zelda şi pe Scott, al căror destin îi va uni într-o relaţie de cuplu pe cât de fascinantă, pe atât de distructivă. Afişarea aparenţelor strălucitoare şi goana după plăceri nu pot masca însă sentimentele de nesiguranţă ale protagoniştilor, tot aşa cum viaţa trăită la maximum şi sfidarea convenţiilor îşi au preţul lor. Fie la New York sau Paris, fie pe Coasta de Azur sau în Napoli, gelozia sau indiferenţa, singurătatea în cuplu, obsesia perfecţiunii şi ratarea sunt trăite de cei doi cu aceeaşi intensitate. Rănită în acest vârtej al plăcerilor şi al ratărilor, Alabama se întoarce acasă, pentru a încerca să îşi găsească echilibrul şi să se recompună.

Acordă-mi acest vals este mai mult decât o ficţiune autobiografică, ca şi Blândeţea nopţii de Scott Fitzgerald, de altfel. Cele două romane creează un joc de oglinzi pe care Zelda şi Scott şi le aşază unul în faţa celuilalt şi în care imaginile lor reflectate reciproc se pierd la infinit, tot aşa cum în viaţa reală cei doi soţi s-au pierdut într-o spirală a exceselor şi nefericirii.

"Este uimitor faptul că Acordă-mi acest vals a fost scris în două luni. Şi este de-a dreptul remarcabil faptul că, dincolo de imperfecţiunile sale, romanul ne încântă, ne amuză şi ne emoţionează încă. Zelda Fitzgerald a reuşit, prin acest roman, să-şi canalizeze disperarea ei eroică într-o creaţie proprie şi, de asemenea, a reuşit să se distingă drept o scriitoare, aşa cum spunea odată Edmund Wilson despre soţul ei, cu «talentul de a conferi limbajului strălucire şi inedit»." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"Romanul recurge la multe atitudini moderniste în căutarea efectelor de stil. Şi, în afară de a fi o imagine autentică, vie a unei epoci, este portretul relevant al unei femei." (Harry T. Moore)

"Acordă-mi acest vals este un roman emoţionant şi fascinant totodată, care merită să fie citit pe picior de egalitate cu Blândeţea nopţii. Nu are nevoie de nici o altă justificare decât propria valoare." (Jacqueline Tavernier-Courbin, The Southern Literary Journal)

Alabama şi David erau mândri de ei înşişi şi de copil şi afişau conştient o vagă dezinvoltură bouffante în legătură cu cei cincizeci de mii de dolari cheltuiţi timp de doi ani pentru a da un lustru faţadei baroce a existenţei. Nu există, în realitate, o fiinţă mai materialistă decât artistul care cere înapoi de la viaţă de două ori mai mult, plus risipa şi costurile în materie de emoţii.

În anii aceia, oamenii făceau afaceri cu zeii.

"Bună dimineaţa", salutau funcţionarii în sălile de marmură ale băncilor, "doriţi să încasaţi o cambie de la fondul dumneavoastră Pallas Athena?" sau: "Să creditez contul soţiei dumneavoastră cu Diana?"

Să călătoreşti deasupra taxiului revine mai scump decât înăuntru; cerurile lui Joseph Urban[1] sunt costisitoare când sunt reale. Lumina soarelui se înalţă pentru a cârpi străzile cu ace de argint - un fir de prestigiu, un fir de Rolls-Royce, un fir de O. Henry[2]. Lunile obosite cer salarii mai mari. Cei doi îşi aruncau cu voioşie visele în piscina întunecată a plăcerilor satisfăcute, şi cei cincizeci de mii de dolari ai lor cumpărară o bonă de mucava pentru Bonnie, un automobil Marmon la mâna a doua, o gravură de Picasso, o rochie albă de satin, ce oferi adăpost unui papagal cusut cu perle, o rochie galbenă de şifon, pentru a ademeni un câmp de floarea-cucului, o rochie verde ca vopseaua proaspătă, două costume albe cu pantaloni bufanţi, identice, un costum de broker şi un costum englezesc de culoarea câmpurilor arse de soarele din august, precum şi două bilete la clasa întâi pentru Europa.

Aşezate într-un cufăr, colecţia de ursuleţi de pluş, mantaua militară a lui David, serviciul de argintărie primit cadou la nuntă şi patru albume voluminoase de amintiri, pline cu toate lucrurile pentru care erau invidiaţi, erau pregătite pentru a fi lăsate în urmă.
"La revedere", strigaseră ei pe pasarelele metalice. "Într-o zi, trebuie să încercaţi băutura noastră de casă." Sau "Aceeaşi orchestră cântă şi la Baden-Baden peste vară, poate ne vedem acolo", spuseră ei. Sau "Nu uita ce ţi-am spus, cheia o găseşti în acelaşi loc".
- O, gemu David, din străfundul talazurilor emailate şi sagace ale patului, cât mă bucur că plecăm.

Alabama îşi cercetă chipul în oglinda de mână.
- Încă o petrecere ca asta, răspunse ea, şi o să fiu nevoită să-l consult pe Viollet-le-Duc[3] pentru tenul meu.

David o privi cu atenţie.
- Dar ce are faţa ta?
- Nimic, doar că atâta mi-am pigulit faţa cu degetele, că nu mă pot duce aşa la ceai.
- Dar trebuie să mergem la ceai, spuse David cu o voce inexpresivă - închipuie-ţi că tocmai pentru chipul tău se dă petrecerea asta.
- Dacă aveam altceva de făcut toată ziua, nu provocam dezastrul ăsta.
- Nu mă interesează, ai să mergi, Alabama. Ce impresie şi-ar face oamenii când o să mă întrebe: "Şi ce mai face fermecătoarea dumneavoastră soţie, domnule Knight?" şi eu ar trebui să spun: "Soţia mea? Aa, este acasă, îşi piguleşte faţa. "Ei, cum crezi că m-aş simţi?
- Eu aş spune că este din cauza ginului, sau a vremii, sau orice altceva.

Alabama se uită cu jale la imaginea ei din oglindă. Aparent, soţii Knight nu se schimbaseră prea mult - ea dădea mereu impresia că tocmai atunci se trezise din somn, indiferent de ora din zi; iar faţa lui era la fel de mobilă, plină de grimase şi zvâcniri neaşteptate, ca într-un montagne russe din parcul de distracţii Million-Dollar Pier.
- Vreau să plec, spuse David. Uită-te şi tu la vremea asta, mi-este imposibil să pictez!

Ploaia torcea şi răsucea lumina celei de-a treia aniversări a nunţii lor în şuvoaie subţiri, prismatice; ploaie alto, ploaie sopran, ploaie pentru englezi şi pentru fermieri, ploaie de cauciuc, ploaie de metal, ploaie de cristal. Din depărtare, discursul mânios al tunetelor de primăvară izbea câmpiile în vârtejuri dense ca un fum greu.
- O să fie lume, obiectă Alabama.
- Întotdeauna va fi lume, fu de acord David. Nu simţi nevoia să-ţi iei rămas-bun de la admiratorii tăi? o tachină el.
- David! Sunt prea mult de partea bărbaţilor ca să le par romantică. Bărbaţii au trecut mereu prin viaţa mea în taxiuri îmbâcsite cu fum rece de ţigară şi cu metafizică.
- N-o să ne apucăm să discutăm asta acum, spuse David pe un ton tăios.
- Să discutăm ce? întrebă Alabama cu voce domoală.
- Despre compromisurile oarecum excesive pe care anumite americance şi le-au permis în raport cu convenţiile.
- Ce oroare! Te rog, să nu mai discutăm. Vrei să spui că eşti gelos pe mine? întrebă ea cu neîncredere.
- Bineînţeles! Tu nu eşti?
- Îngrozitor de geloasă. Dar credeam că noi nu trebuie să fim.
- Atunci suntem chit.

Se uitară unul la celălalt cu compătimire. Era caraghioasă această compasiune sub părul ciufulit.

La ora ceaiului, cerul mâlos al după-amiezii dădu la iveală o lună palidă. Era vârâtă într-o spărtură de nori ca roata unui afet de tun împotmolit pe un câmp de luptă, pustiu şi plin de făgaşe - uşoară, fragilă şi nouă după furtună. Apartamentul din imobilul de lux roia de lume, mirosul de pâine prăjită şi scorţişoară se simţea încă din antreu.
- Domnule, îi anunţă valetul la sosire, stăpânul meu a lăsat vorbă invitaţilor săi că va lipsi, dar că îi pofteşte să se simtă ca acasă.
- Poftim, a plecat! comentă David. Oamenii aleargă de colo-colo ca să scape unii de alţii, după ce s-au asigurat că şi-au dat întâlnire la un cocktail în primul bar, în afara orelor convenabile.
- De ce a plecat aşa, dintr-odată? întrebă Alabama dezamăgită.

Valetul cântări situaţia - Alabama şi David erau obişnuiţi de-ai casei, aşa că se decise să aibă încredere în ei.
- Stăpânul, spuse el grav, a luat cu el o sută treizeci de batiste ţesute de mână, Encyclopædia Britannica, două duzini de tuburi cu pomadă pentru păr Frances Fox şi a plecat în croazieră. Nu vi se pare, domnule, că bagajul lui este oarecum neobişnuit?
- Putea măcar să-şi ia rămas-bun, continuă Alabama cu iritare, mai ales că ştia că plecăm în călătorie şi ne vom revedea cine ştie când.
- O, dar v-a lăsat un mesaj, doamnă - "La revedere!".

Toţi invitaţii spuneau şi ei că ar fi vrut să plece. Mai spuneau şi că ar fi absolut fericiţi dacă nu ar fi obligaţi să ducă viaţa pe care o duceau. Filozofii şi studenţii exmatriculaţi, regizorii de filme şi profeţii apocaliptici susţineau că oamenii nu îşi găseau locul pentru că războiul se sfârşise.

Toţi cei prezenţi la ceai le-au spus că nimeni nu stătea pe Coasta de Azur în timpul verii - că fetiţa se va îmbolnăvi de holeră dacă o vor duce acolo pe căldura aceea. Prietenii lor se aşteptau ca familia Knight să moară înţepată de ţânţarii francezi şi să nu găsească altceva de mâncare decât carne de capră. Le-au mai spus să nu se aştepte la canalizare pe ţărmurile Mediteranei vara şi le-au reamintit imposibilitatea de a găsi acolo gheaţă în paharele cu whisky. Câţiva le-au sugerat chiar să-şi ia cu ei o ladă cu conserve.

Luna alunecă repede, ca o bulă de mercur, de-a lungul liniilor matematice lucioase ale mobilierului ultramodern. Alabama şedea într-un colţ crepuscular şi, pentru a-şi recăpăta încrederea în sine, se gândea la lucrurile din care era făcută viaţa ei. Uitase să îi lase laxativul Castoria unei vecine. Iar Tanka putea foarte bine să ia cu el sticla de gin pe jumătate goală. Dacă bona o lăsase pe Bonnie să doarmă la ora asta în camera de hotel, nu avea să mai doarmă pe vapor - pasagerii de la clasa întâi, plecarea la miezul nopţii, puntea C, cabinele 35 şi 37; ar fi putut să îi telefoneze mamei să îi spună la revedere, dar nu ar fi făcut decât să o sperie dacă o auzea de la o depărtare aşa de mare. Cu atât mai rău.

Ochii îi rătăciră peste salonul în nuanţe de roz şi bej, plin de lume. Alabama îşi spuse că erau fericiţi - moştenise asta de la mama ei. "Suntem foarte fericiţi", repetă ea, aşa cum ar fi spus Millie, "dar se pare că nu ne pasă prea mult să aflăm dacă suntem sau nu cu adevărat. Presupun că ne aşteptam la ceva mai spectaculos".

Lumina primăvăratică a lunii străpungea asfaltul ca un târnăcop de gheaţă; luminozitatea ei timidă poleia colţurile clădirilor cu semiluni scânteietoare.

Pe vapor avea să fie multă distracţie - un bal unde orchestra urma să cânte piesa aceea care începe aşa: "ta - ah - ta" - ştiţi -, aceea compusă de Vincent Youmans, în care corul explică de ce avem gânduri negre.