Viaţa domnului de Molière

Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaşi amestec de satiră, fantastic şi tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916-1920), pe front şi în spitale de provincie. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeşte să învingă răul.

În 1920 abandonează medicina pentru a se dedica scrisului. Intră în lumea teatrului, iar piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii Albi face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) este, în acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin. Din 1929 nu i se mai publică nici o carte şi nu i se mai joacă nici o piesă. Trăind la limita supravieţuirii, Bulgakov se vede silit să-i trimită dictatorului o petiţie, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator a cărui existenţă este ameninţată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenţei asumate, cât şi prin efectele ei neaşteptate. Trei săptămâni mai târziu, primeşte un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deşi Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămân însă nepublicate.

În 1932, Mihail Bulgakov încheia un contract cu o editură moscovită pentru a scrie o biografie a lui Molière. În martie 1933, când termină cartea, Bulgakov scrisese de fapt un adevărat roman. Nepublicată până în 1962, la douăzeci de ani de la moartea autorului ei, Viaţa domnului de Molière cartografiază parcursul urmat de dramaturgul francez de la începuturile umile până la triumful de mai târziu al comediilor sale, mereu umbrit de cabalele politice.

Amestec strălucit de biografie şi imaginaţie romanescă, această operă excentrică şi subtil satirică prin redarea manifestărilor opresive ale puterii şi a intrigilor de la Curtea Franţei captează geniul lui Molière şi, în acelaşi timp, revelează o ipostază a eului lui Bulgakov.

În ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, dictându-i soţiei sale, Maria Sergheevna, care i-a inspirat, de altminteri, personajul Margaretei.


Poate că niciodată istoria literaturii n-a cunoscut un paralelism atât de izbitor ca acela dintre Bulgakov şi Molière. Nonconformist prin vocaţie, autorul Maestrului şi Margaretei pune mereu în dificultate cenzura stalinistă, şi atunci se recunoaşte, până la identificare, în Molière. Viaţa domnului de Molière nu e atât o biografie ficţională, cât romanul scris la persoana întâi de un prozator şi dramaturg rus din secolul XX care intră în paginile cărţii la fel cum intra în scenă Pirandello spre a-şi observa direct personajele, a sta de vorbă cu ele şi a le atinge. Simpatia lui Bulgakov pentru Jean-Baptiste Poquelin capătă deopotrivă pudoarea şi patetismul născute din raportarea la sine. Relaţia cu puterea politică e jocul periculos în privinţa căruia autorul, la fel ca Molière, nu-şi face iluzii. Ce rămâne în fond e opera, adusă la lumină de mâinile complice ale unei moaşe pricepute, şi comicul inerent farsei pe care o trăim.

"Prin caracterul ei ludic şi hibrid, această carte anticipează o formă a docuficţiunii în care imaginaţia şi biografia fuzionează perfect." (The Guardian)
 
"Perspectiva noastră asupra lui Bulgakov dublează perspectiva acestuia asupra lui Molière. Nu în ultimul rând, remarcabil este felul în care cartea confirmă premisele propriei sale opere. Mai limpede chiar decât Maestrul şi Margareta, Viaţa domnului de Molière pune în lumină, cu o exemplară abilitate, chiar acele premise." (The Nation)

În imensa Sală a Gărzilor, care se mai numeşte şi a Cariatidelor, în Vieux Louvre, la 20 octombrie 1658, avea loc o forfotă neobişnuită. Scârţâiau ascuţit ferăstraiele, băteau insuportabil cu ciocanele muncitorii teatrului. În Sala Gărzilor se construia o scenă, pe urmă au început să monteze. A alergat, ştergându-şi transpiraţia, un maşinist, se agitau ca opăriţi regizorii de culise.

Printre ei se frământa în mare tulburare, când strigând, când rugându-se, un om urât, cu faţa crispată de grimase, cu mâneca hainei mânjită de vopsea. De emoţie mâinile acestui om deveniseră dezagreabil de reci şi, pe deasupra, el începuse să se bâlbâie, ultima împrejurare producându-i totdeauna groază. Uneori, fără nici un rost, şuiera ca un şarpe în direcţia actorilor, care, după părerea lui, se băgau inutil sub picioarele tuturor şi împiedicau munca.

Cu toate acestea, lucrurile s-au aşezat în ordinea cuvenită, iar în dimineaţa zilei de 24 octombrie pe scenă se aflau decorurile piesei Nicomède de Pierre Corneille.

Trebuie să spunem că, din momentul în care directorul intrase în Paris, s-a comportat cu înţelepciune, cu o autentică viclenie de comediant. Apăruse în Capitală cu pălăria fâlfâind şi cu un zâmbet dogoritor pe buzele-i groase. Cine l-a ajutat? Persoane neinformate afirmă că aici trebuie căutată mâna prinţului de Conti. Dar noi ştim, dragă cititorule, că temătorul de Dumnezeu, prinţul de Conti, n-a avut absolut nici un amestec. Nu, nu! L-a ajutat pe Molière să găsească un fir în labirintul de la Curte acelaşi Pierre Mignard care-l privise cu ochii lui grei pe Molière la Avignon şi-l văzuse atât de bine. Mignard poseda o reţea imensă de legături. Datorită în primul rând lui Mignard, Molière a găsit drumul spre atotputernicul cardinal Mazarin, or, pentru a-şi aranja treburile, nici nu mai era nevoie de altcineva.

Acum mai rămânea să se comporte cu inteligenţă în conversaţia cu prinţul Philippe d'Orléans, frate al regelui.

Şi iată o sală uriaşă, aurită. Molière stă cu gâtul îndoit, atingând cu mâna stângă, într-un gest plin de cuviinţă, mânerul spadei atârnate de o cingătoare lată şi vorbeşte:
- Da, multă apă a curs, Alteţă, de când la Croix Belle a pierit Ilustrul meu teatru. O denumire foarte naivă, nu-i aşa? Ah, vă încredinţez, Excelenţă, că în acest teatru nu se afla nici măcar o umbră de strălucire! De altfel, Alteţa Voastră nu avea atunci decât şase ani. Înălţimea Voastră era un copilaş. Acum sunteţi de nerecunoscut, Alteţă Serenisimă!

Philippe, duce d'Orléans, Monsieur, unicul frate al regelui, un tânăr de optsprezece ani, stă, sprijinindu-se de o masă grea, şi-l ascultă foarte politicos pe acest antreprenor. Cei doi conlocutori se studiază din ochi.

Pe faţa antreprenorului s-a aşternut un zâmbet vulpesc, iar tot chipul i s-a pliat actoriceşte în cute mieroase, dar ochii lui sunt prudenţi, de o extremă atenţie.

Philippe d'Orléans are o figură de copil, dar atinsă deja de o patimă ascunsă. Băiatul îl priveşte pe director cu buzele întredeschise. Acest om enigmatic aparţine acelei lumi stranii care poartă denumirea de "lumea comedianţilor". Despre acest om, îmbrăcat la ora actuală fără cusur, se spune că a călătorit în căruţe trase de boi şi că a înnoptat prin grajduri. Afară de asta, toate persoanele apropiate îl încredinţează că de la acest om te poţi aştepta la distracţii uimitoare.

Philippe d'Orléans îşi verifică senzaţiile. Ele sunt bizare: s-ar părea că mai mult ca orice ar trebui să-i placă zâmbetul şi pliurile feţei, dar nici într-un caz ochii comediantului. Desigur, are nişte ochi foarte sumbri. Şi Philippe vrea să se predispună ca să-i placă aceste pliuri ale feţei, dar, nu ştie de ce, îl atrag totuşi ochii. Când directorul teatrului a deschis gura pentru a vorbi, Philippe a decis că are o voce dezagreabilă şi, în plus, trage aerul în piept cumva ciudat, într-un fel neacceptat la Curte. Dar după primele fraze ale musafirului, timbrul lui începe, fără vreun motiv evident, să-i placă lui Philippe.
- Înălţimea Voastră îmi va da permisiunea să îi prezint pe...

Uşile grele sunt deschise de cineva, iar noul sosit se retrage după etichetă, adică fără a se întoarce cu spatele spre conlocutor. Ehei, nu-i un novice!
- Intraţi, domnilor! rosteşte noul sosit, cu o voce cu totul schimbată, spre uimirea lui Philippe, o voce aspră şi aparent vulgară, după care, din nou cu vocea de mai înainte: Permiteţi-mi să vă prezint - din nou cu o voce sacadată, cum vorbesc cei care călătoresc în carele cu boi: - Mademoiselle Madeleine Béjart... Mademoiselle Du Parc, Mademoiselle De Brie...

La vederea femeilor, imitându-şi fratele, Philippe îşi scoate mecanic pălăria cu pene şi continuă să asculte. El vede nişte femei şi înţelege doar că femeile acestea sunt de o paloare foarte nefirească şi că-l interesează foarte puţin. Pe urmă vede nişte bărbaţi şi-şi pune pălăria pe cap. În faţa lui pufăie un omuleţ rotund ca o minge, de la care de asemenea se spune că te poţi aştepta la multe. Se mai apropie, făcând o plecăciune, un tânăr şchiop, cu zâmbetul pe buze, dar alb ca varul. Şi mulţi alţii. Într-adevăr toţi dispar şi Philippe d'Orléans vorbeşte despre faptul că e foarte bucuros, că îi place foarte mult teatrul, că a auzit foarte multe... Este încântat, primeşte trupa sub protecţia sa... Mai mult, e convins că regele însuşi nu va refuza să privească felul cum actorii domnului de Molière...

Pronunţă corect numele?
- Foarte corect, Alteţa Voastră.
- Da, este convins că Maiestatea Sa nu va refuza să privească cum joacă actorii domnului Molière.

La aceste cuvinte noul sosit păleşte şi spune:
- O, Înălţimea Voastră este prea bună, dar mă voi strădui să-i îndreptăţesc încrederea...

Cu o a treia voce, neobişnuit de fermă şi persuasivă, noul sosit întreabă şi nădăjduieşte că Maiestatea Sa este sănătos, la fel ca şi regina-mamă...

Şi iată, rezultatul acestei convorbiri este faptul că pe scena Sălii Gărzilor a fost montată Nicomède.

Omul priveşte neliniştit decorurile şi din nou îl muşcă de inimă spaima şi-şi aminteşte Ronul şi vinul de muscat... Acolo, la drept vorbind, domneşte libertatea şi nici un fel de responsabilitate chinuitoare, dar e târziu, prea târziu să mai poţi fugi!

Nu cumva a izbucnit un incendiu în Vieux Louvre? Nu, sunt miile de lumânări care ard în candelabrele Sălii Gărzilor, iar la lumina lor se însufleţesc nemişcate cariatide.

Domnul de Molière, în costumul lui Nicomède, priveşte înlemnit prin orificiul cortinei şi vede cum se umple sala. Domnul de Molière are senzaţia orbirii. Pe toate mâinile lumina se fărâmiţează în diamante, aceleaşi sclipiri de pe mânerele spadelor...

În ochi se ridică o pădure de pene şi dantele, ochii sunt împunşi de devizele de pe pelerine, pe toţi cavalerii lucesc mătăsurile divinelor panglici din prăvălia lui Père Drijon, pe capetele doamnelor se clatină coafurile extrem de elaborate.

În sală se afla întreaga curte şi gardă regală.

În faţa tuturor, într-un fotoliu, alături de Philippe de France, stă un tânăr de douăzeci de ani, la vederea căruia inima directorului trupei încetează să mai bată. Acest om - singurul - stătea cu pălăria pe cap. În ceaţa respiraţiilor Molière a reuşit să observe că faţa acestui bărbat tânăr este plină de aroganţă, că privirea lui este neclintită şi că buza inferioară se răsfrânge capricios.

Dar în depărtare se desluşeau chipuri care îl speriau pe Molière în aceeaşi măsură cu cel trufaş şi rece al tânărului bărbat cu pălăria încărcată de pene. În penumbră se puteau recunoaşte cunoscutele chipuri ale actorilor de la Hôtel de Bourgogne. "M-am aşteptat la asta! se gândi cu adâncă mâhnire directorul. Iată-i, toţi în păr." O identifică pe doamna des Œillets, renumită prin urâţenia ei şi prin faptul că nu avea rivală în Franţa în interpretarea rolurilor tragice. Iar dincolo de figura ei pluteau figurile lui Montfleury, Beauchateau, Raymond, Poisson şi Villiers. Ei, ei erau, monştrii, actorii regali!

S-a dat primul semnal de începere şi directorul s-a desprins de cortină. S-a dat al doilea semnal, rumoarea sălii s-a stins, s-a lăsat cortina şi pe scenă au răsunat cuvintele reginei Laodiceea: "Domnule, vă mărturisesc că-mi este plăcut a vedea..."

Pe măsură ce se desfăşura Nicomède în sală creştea nedumerirea. La început cineva şi-a permis să tuşească, apoi a tuşit al doilea, apoi al treilea spectator - oamenii de teatru ştiu foarte bine că tusea e un semn de rău augur. Pe urmă în sală au început să şoptească, să-şi trimită unul altuia priviri interogative. Despre ce este vorba? Două săptămâni, tulburând întreg oraşul şi Curtea, prin Paris se rostogolise cuvântul - Molière!... Molière e aici, Molière e acolo... Aţi auzit? Un oarecare provincial?... Se spune că e uimitor! Pe deasupra, pare-se, scrie el însuşi piese? Maiestatea Sa va asista la spectacol pe data de douăzeci şi patru în sala Gărzilor. Aţi fost invitat? Molière, peste tot numai Molière... Domnilor, ce se petrece? La Hôtel de Bourgogne, Corneille este jucat cu mult mai bine! Plictiseala a început să acopere feţele curtenilor. Ce-i drept, e frumuşică asta... Du Parc. În ceea ce priveşte pe Molière însuşi... Nu, nu se poate spune că joacă prost, dar pronunţă versurile într-un fel cam straniu, parcă ar fi vorba de proză. Cum doriţi, dar recunoaşteţi că-i o manieră cam bizară.

În schimb, nu plictiseală, ci o bucurie rea putea fi citită în ochii unuia dintre spectatori - un bărbat gras, buhăit. Era Zacharie Montfleury, unul dintre actorii de frunte ai scenei de la Hôtel de Bourgogne. Lângă el chicoteau discret, făcând schimb de opinii, Haute-Roche şi Villiers.

Şi s-a sfârşit Nicomède, iar în sală au răsunat câteva aplauze firave.

Tânărul d'Orléans era la pământ. Nici nu putea ridica ochii şi se adâncise în fotoliu cu capul băgat între umeri.

Dar iată, tocmai în acest moment, domnul de Molière, care, ca urmare a aceleiaşi pasiuni nefericite de a juca tragedii, era cât pe ce să joace pe o carte problema venirii sale la Paris şi însăşi existenţa ulterioară a marii comedii franceze, a apărut la rampă.

Broboane de sudoare îi acopereau fruntea, Molière se înclină şi zâmbeşte fermecător. A deschis gura, vrea să vorbească.
În sală s-a făcut linişte.

Iar domnul de Molière a spus că în primul rând trebuie să le mulţumească Ei (Ana de Austria, regina-mamă se afla în sală) şi Maiestăţii Sale pentru enorma bunătate şi condescendenţă cu care scuză deficienţele evidente şi de neiertat.
"Iarăşi a început, blestematul, să vorbească cu vocea aceea", s-a gândit, fără să mai spere în nimic, decât în necazuri şi oprobriu, Philippe d'Orléans "au venit pe capul meu nenorocul şi ridicolul în căruţe trase de boi..."

Domnul de Molière a continuat:
- Nu! El va spune mai mult: luminăţiile lor iartă impertinenţa.
"Ah, să fii afurisit cu zâmbetele tale cu tot", gândea Philippe d'Orléans.

Dar asupra celorlalţi zâmbetul nu produsese o impresie defavorabilă. Dimpotrivă - zâmbetul plăcea.

Iar domnul Molière împletea mai departe discursul său iscusit despre faptul că doar dorinţa de neînvins de a distra pe Alteţele Lor i-a adus la Paris, că el şi actorii lui sunt doar o copie slabă, iar frumoasele originale stau acolo, printre spectatori...

Aici mulţi şi-au întors capetele, privindu-i pe actorii de la Hôtel de Bourgogne.
- Dar poate că Maiestatea Voastră, Sire, ne veţi permite să prezentăm o mică farsă? Fireşte, e un fleac lipsit de importanţă, un divertisment nedemn de atenţie... Dar provincia, nu se ştie de ce, se prăpădea de râs...

Tânărul arogant şi flegmatic cu penajul luxuriant la pălărie s-a mişcat pentru prima oară de la începutul serii şi a făcut un gest afirmativ şi politicos.

Atunci, înotând în sudoare după cortina trasă, în câteva minute muncitorii şi actorii au remontat scena pentru farsa Medicul îndrăgostit, compusă de însuşi domnul Molière în timpul nopţilor fără somn ale vieţii lui nomade.

Sublimii şi maiestuoşii eroi corneilleni au părăsit scena, fiind înlocuiţi de Gorgibus, Gros-René, Sganarelle şi celelalte personaje ale farsei. De îndată ce pe scenă a năvălit doctorul îndrăgostit, în care cu mare greutate îl puteai recunoaşte pe recentul Nicomède, în sală au apărut zâmbete. La prima lui grimasă - s-au auzit râsete disparate. După prima replică - s-au pornit hohote compacte. Iar după câteva minute hohotul s-a transformat în vacarm. Şi s-a văzut cum tânărul arogant din fotoliu se lăsase pe spetează şi, sughiţând, îşi ştergea lacrimile. Dintr-odată, pe neaşteptate pentru sine însuşi, alături a izbucnit într-un râs strident Philippe d'Orléans.

În ochii medicului îndrăgostit totul s-a luminat. A înţeles că aude ceva foarte cunoscut. Făcând pauzele obişnuite dinaintea replicilor, pentru a lăsa să treacă cascadele de râs, a înţeles că aude acea avalanşă compactă, indescriptibilă, semnificând succesul deplin, care în trupa lui Molière era denumită "bru-ha-ha!" Şi un fior dulce a trecut prin ceafa marelui actor comic: "Victorie!" - a realizat el şi şi-a dezlănţuit tertipurile. Atunci, în sală, cei din urmă au început să hohotească şi muschetarii care păzeau uşile. Or muschetarilor în nici un caz nu le era permis una ca asta.

Doar actorii Hôtel de Bourgogne nu hohoteau, cu excepţia doamnei des Œillets şi încă a cuiva.
"Salvează-ne, fecioară preacurată", bătea un ciocan în capul doctorului îndrăgostit. "Na-vă un truc, şi iată încă unul şi mai înghiţiţi şi p-ăsta! Ajutor, grăsunule Du Parc!"
"Drace! ce actor comic!" gândea cu spaimă Montfleury. I-a privit cu ochi îngroziţi pe cei din jur, l-a văzut pe Villiers rânjind. Iar puţin mai departe, în spatele lui Villiers, cu ochii aprinşi, hohotea dezinteresat singurul dintre toţi cei de la Bourgogne fără nici un gând ascuns - el, în dantele şi panglici, cu o sabie lungă la şold, fostul ofiţer de Gardă, cel care-şi schimbase complicatul său nume nobiliar cu o concisă poreclă teatrală - Floridor. Acest bărbat cu nasul încovoiat şi cu trăsături pline de fineţe era un tragedian excepţional şi cel mai bun interpret al rolului Nicomède din întreaga Franţă.
"Dar pentru ce dracu' a avut nevoie să se îngroape la început cu Nicomède?" se întreba Floridor prăvălindu-se într-o parte de atâta râs. "A vrut să concureze cu mine? Pentru ce? Împărţim scena pe din două: lasă-mi mie tragedia şi eu îţi dau comedia! Ce tehnică! Cine se poate pune cu el? Scaramouche poate? Nici el măcar..."

Finalul Medicului îndrăgostit a fost acoperit de un asemenea "bru-ha-ha", încât părea că au început să unduiască înseşi cariatidele.
"Mii de mulţumiri lui d'Orléans! El ne-a făcut-o!" clocotea Zacharie Montfleury, în timp ce muncitorii atârnaţi de frânghii zvâcneau cortina în sus. - "Ne-a adus din provincie nişte diavoli, nişte tartori ai iadului!"

Pe urmă cortina a căzut, s-a ridicat, a căzut iarăşi. Din nou s-a ridicat. A căzut, a căzut. Molière stătea la rampă, făcea plecăciuni şi transpiraţia îi şiroia de pe frunte pe scândurile scenei.
- De unde a venit?... Cine este acest om?... Şi toţi ceilalţi? Dar grasul ăsta, Du Parc?... Dar subreta?... Domnilor, sunt mai tari decât italienii! Grimasele acestui Molière, excelenţă...
- Eu v-am spus doar, Sire, i s-a adresat Philippe d'Orléans lui Ludovic cu voce plină de siguranţă. Dar Ludovic nu-l auzea pe unicul său frate. Îşi ştergea ochii cu o batistă, de parcă ar fi plâns pe cineva foarte apropiat.

O, iubit bunic răposat, Cressé! Ce păcat că nu ai fost în Sala Gărzilor la 24 octombrie 1658!

A se pune la dispoziţia actorilor Alteţei Sale, duce d'Orléans, Philippe de France, sala din Petit Bourbon, a li se aproba remuneraţia fixată de ducele d'Orléans. Vor juca alternativ cu trupa italiană, o zi - italienii, o zi - francezii.

Asta este dorinţa Noastră!