Adio, dar mai stau puţin

Scriitorul britanic Nick Hornby s-a născut la Redhill, Surrey, în 1957. Studiază limba şi literatura engleză la Jesus College, Cambridge, unde rămâne o vreme profesor.

Lucrează apoi ca jurnalist independent, iar în 1992 debutează cu volumul memorialistic Fever Pitch (Febra stadioanelor), distins cu William Hill Sports Book of the Year Award. În 1995 publică romanul High Fidelity, care este ecranizat în anul 2000, cu John Cusack în rolul principal. Îi urmează, în 1998, Totul despre băieţi (About a Boy; Humanitas, 2004), care stă, de asemenea, la baza unei producţii cinematografice de succes, avându-l ca protagonist pe Hugh Grant, iar în 2001 Cum să fii bun (How to Be Good; Humanitas, 2005), recompensat cu W.H. Smith Award for Fiction.

Hornby este autorul unei culegeri de eseuri despre fotbal, My Favourite Year (1993), al uneia despre muzică, 31 Songs (2003), inspirată de activitatea sa de critic muzical la revista New Yorker şi de pasiunea pentru cultura pop, şi al uneia despre cărţi şi scriitori, The Polysyllabic Spree (2004). În 1999 primeşte E.M. Forster Award din partea American Academy of Arts and Letters şi în 2003 este distins cu Orange Word International Writers London Award. În 2005 îi apare romanul A Long Way Down, tradus în prima ediţie în limba română cu titlul Turnul sinucigaşilor (Humanitas, 2006), iar în 2009, Juliet, Naked.

Nick Hornby este de asemenea autorul romanului pentru adolescenţi Slam (2007; Humanitas Fiction, 2008), inclus pe lista ALA Best Books for Young Adults din 2008.

Noua ediţie în limba română a bestsellerului internaţional A Long Way Down de Nick Hornby, care poartă titlul Adio, dar mai stau puţin, apare odată cu lansarea filmului omonim, regizat de Pascal Chaumeil. Romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la Whitbread Award în 2005 şi la Commonwealth Writers Prize în 2006. Cu stilul ireverenţios şi ironic care l-a consacrat, Hornby urmăreşte în acest roman patru personaje aflate în pragul sinuciderii, invitându-ne să descoperim, alături de ele, momentele de fericire pe care nu mai ştim să ni le oferim. Impactul imens al cărţii lui Nick Hornby rezidă în amestecul de emoţie şi umor, de autoderiziune, sinceritate şi seriozitate, care transformă un subiect atât de delicat într-o apologie a micilor bucurii ale vieţii.

În ajunul Anului Nou, la Londra, patru necunoscuţi se întâlnesc pe acoperişul unei clădiri de stranie notorietate, supranumită "Turnul sinucigaşilor" - Martin, o vedetă TV căzută în dizgraţie, Jess, o adolescentă rebelă, Maureen, o femeie care îşi îngrijeşte copilul grav bolnav şi JJ, un rocker american incapabil să-şi facă un nume. Soarta îi aduce împreună în acelaşi moment şi loc când sunt gata să-şi pună capăt zilelor, iar deconcertanta coincidenţă îi uneşte: depănându-şi povestea, decid să-şi amâne sfârşitul până la următoarea sărbătoare care îi împinge pe cei singuri şi nefericiţi la gesturi extreme: Sfântul Valentin. Vor reuşi să descopere între timp un argument care să infirme logica disperării?

"Hornby captează lumea în care trăim cu precizie şi geniu comic." (Guardian)

"Hornby este un scriitor care mizează pe emoţie, iar efectul e maxim atunci când vorbeşte despre moarte, arbitrul suprem al literaturii serioase. Evitând însă sentimentalismul, Hornby scrie o carte despre limitele alegerii, regretele tardive şi miracolul celei de-a doua şanse." (The Washington Post's Book World)

"Unul dintre cei mai buni umorişti şi umanişti ai zilelor noastre, un scriitor care a moştenit imaginaţia şi vizionarismul lui H.G. Wells, precum şi darul lui pentru comentariul social." (Sunday Times)


Martin

Dacă pot explica de ce-am vrut să mă arunc de pe acoperişul blocului? Bineînţeles că pot explica de ce-am vrut să mă arunc de pe acoperişul blocului. Doar nu sunt cretin, ce naiba! Pot explica de ce, fiindcă nu a fost ceva inexplicabil: a fost o decizie logică, produsul unui raţionament adecvat. Nici măcar n-a fost un raţionament prea profund. Asta nu înseamnă însă că a fost numai o toană. Nu, am vrut doar să spun că n-a fost ceva teribil de complicat sau chinuit. Uite, să zicem că ai fi - ştiu eu? - director-adjunct la o bancă din Guildford. Şi că te gândeai să emigrezi, când, tocmai ţi se propune să preiei conducerea unei bănci din Sydney. Ei bine, chiar dacă decizia e destul de evidentă, tot ar trebui să reflectezi un pic, aşa-i? Ar trebui măcar să te dumireşti dacă ai suporta să te muţi, dacă te-ai încumeta să te desparţi de prieteni şi colegi, dacă ai putea să-ţi dezrădăcinezi nevasta şi copiii. Poate că te-ai aşeza frumos jos, cu o foaie de hârtie în faţă, şi ai face o listă cu argumente pro şi contra. De genul:

CONTRA: părinţi bătrâni, prieteni, clubul de golf.

PRO: mai mulţi bani, viaţă mai bună (casă cu piscină, grătar în curte etc.), mare, soare, fără consilii de stânga care să interzică Baa-Baa Black Sheep, fără directive CEE care să interzică vânzarea cârnaţilor britanici etc.

Aiurea, mai încape discuţie? Clubul de golf! Lasă, hai, scuteşte-mă. Evident, treaba cu părinţii bătrâni te pune un pic pe gânduri, dar atâta tot - un pic, adică puţin de tot. Păi, îţi spun eu că în zece minute ai fi pe telefon cu agenţiile de voiaj.

Uite-aşa a fost şi cu mine. Pur şi simplu, n-aveam suficiente păreri de rău, dar în schimb găsisem motive cu duiumul să mă arunc de sus. Pe lista mea de argumente contra nu figurau decât copiii, deşi oricum n-o prea vedeam eu pe Cindy lăsându-mă să-i mai văd vreodată. Părinţi bătrâni n-am şi nici golf nu joc. Suicidul era ca Sydney-ul, pentru mine. Şi spun asta fără nici cea mai mică intenţie de a jigni lumea cumsecade din Sydney.

Maureen

Lui i-am spus că o să mă duc la o petrecere de Anul Nou. I-am zis asta în octombrie. Nici nu ştiu dacă invitaţiile de Anul Nou se fac deja din octombrie. Probabil că nu. (Şi de unde să ştiu, în fond? Eu n-am mai fost la aşa ceva din 1984. June şi Brian, de vizavi, au făcut o chestie de-asta, exact înainte să se mute. Dar, chiar şi atunci, doar am dat doar o fugă pe-acolo, cel mult o oră, după ce-a adormit el.) Simţeam însă că nu mai pot aştepta. Mă tot gândisem la asta de prin mai sau iunie şi ardeam de nerăbdare să-i spun. O tâmpenie, de fapt. Tot nu înţelege, sunt sigură de asta. Mi-au zis să vorbesc mereu cu el, dar e clar că nu pricepe nimic. Halal motiv de nerăbdare! Dar aşa se poate vedea măcar la ce-mi rămânea mie să mai visez, nu?!

În momentul în care i-am spus, mi-a venit să mă duc direct la spovedanie. Păi, minţisem, nu-i aşa? Îmi minţisem propriul fiu. Oh, era doar o minciună măruntă, prostească: îi spusesem, dinainte cu câteva luni, că urma să mă duc la o petrecere, o petrecere născocită de mine. Dar şi o ticluisem ca la carte. I-am spus cine dădea petrecerea, de ce fusesem invitată, de ce voiam să mă duc şi cine urma să mai vină. (Petrecerea o dădea Bridgid, Bridgid de la biserică. Şi fusesem invitată, fiindcă venea şi sora ei din Cork, iar sora ei întrebase de mine în vreo două scrisori. Şi eu voiam să merg acolo, fiindcă sora lui Bridgid o dusese pe soacră-sa la Lourdes, iar pe mine mă interesa să aflu tot, ce şi cum e-acolo, gândindu-mă să mă duc şi eu cu Matty, la un moment dat.) Dar spovedania nu era posibilă, întrucât ştiam că va trebui să repet păcatul, minciuna, de nenumărate ori, până la sfârşitul anului. Nu numai în faţa lui Matty, ci şi a oamenilor de la azil şi... Păi, nici nu mai există altcineva, de fapt. Poate careva de la biserică, sau de la vreun magazin. E aproape comic, când te gândeşti mai bine. Dacă stai zi şi noapte să îngrijeşti un copil bolnav, nu prea mai ai loc de păcate, iar eu de-un car de ani nu mai făcusem nimic, ca să fi avut de ce să mă spovedesc. Şi-am ajuns pe urmă să păcătuiesc atât de groaznic, încât nici nu mai îndrăzneam să vorbesc cu preotul, pentru că ştiam că voi continua să tot păcătuiesc mereu până în ziua în care voi muri, când voi săvârşi cel mai mare păcat dintre toate. (Dar de ce-o fi ăsta cel mai mare păcat dintre toate? Toată viaţa ţi se spune că vei merge în acel loc minunat, când vei răposa. Culmea însă, singurul lucru pe care îl poţi face ca s-ajungi acolo un pic mai repede este exact ceea ce te va împiedica să mai ajungi acolo vreodată. Oh, înţeleg că-i ca atunci când sari peste rând la coadă. Dar, dacă cineva se bagă-n faţa altora la Poştă, lumea din spate ţâţâie nervoasă. Sau mai zice câte unul: "Pardon, eram înainte". Nimeni nu-i spune băgăreţului: "O să arzi veşnic în focul iadului". Asta ar fi un pic cam tare.) Nu-nseamnă că din cauza asta am renunţat cumva să mă mai duc la biserică. Dar am continuat să mă duc, fiindcă altfel lumea ar fi crezut că s-a întâmplat ceva rău.

Pe măsură ce se apropia data din ce în ce mai mult, îi tot strecuram crâmpeie de informaţii, pe care îi spuneam că le-adunasem de ici, de colo. În fiecare duminică, mă prefăceam că aflasem ceva nou, fiindcă duminica era ziua când mă vedeam cu Bridgid. "Bridgid zice că o să se danseze." "Bridgid se teme că poate nu bea toată lumea vin şi bere, aşa că o să cumpere şi nişte tărie." "Bridgid nu ştie câţi or să vină deja ghiftuiţi la petrecere." Dacă Matty ar fi avut capacitatea să înţeleagă ceva, ar fi ajuns la concluzia că Bridgid asta era cam ţicnită, din moment ce se prăpădea atâta cu firea pentru o reuniune de nimica toată. Mă înroşeam de fiecare dată când o vedeam la biserică. Şi sigur c-aş fi vrut să aflu ce program avea, de fapt, de Anul Nou, dar n-am întrebat-o niciodată. Dacă chiar ar fi intenţionat să dea o petrecere, n-aş fi vrut să se simtă obligată să mă invite şi pe mine.

Mi se face şi ruşine, când mă gândesc cum a fost atunci. Nu din cauza minciunilor - acum m-am obişnuit să mint. Nu, dar mi-e ruşine cât de jalnic era totul. Într-o duminică, mi-a venit să-i povestesc lui Matty de unde voia Bridgid să cumpere şunca pentru sandvişuri. Dar toate astea existau doar în capul meu, noaptea de Anul Nou bineînţeles că era, dar pentru mine asta era o modalitate de a vorbi, fără să spun de fapt ceva. Şi presupun că ajunsesem să cred şi eu un pic în petrecerea aia, cam aşa cum ajungi să crezi în poveştile din cărţi. Din când în când, îmi imaginam cu ce o să mă îmbrac, cât o să beau de mult, la ce oră o să plec de-acolo. Sau dacă o să iau un taxi până acasă. Chestii de genul ăsta. În final, era ca şi cum chiar aş fi fost la petrecere. Dar nici măcar în imaginaţia mea, nu mă vedeam stând de vorbă cu cineva acolo. Întotdeauna, se făcea că eram fericită să pot pleca acasă.

Jess

Am fost la un chef jos, în hardughia aia. Era o petrecere de tot rahatul, cu punkeri din ăia bătrâni, care-au stat pe jos, au băut cidru, au fumat ditamai jointurile şi-au ascultat nişte bazaconii de-alea tâmpite de melodii reggae. La miezul nopţii, unul dintre ei a bătut din palme sarcastic, la care vreo doi au râs, şi-asta a fost tot - La Mulţi Ani şi ţie. Păi, şi cea mai fericită persoană din Londra, dacă nimerea cumva la petrecerea asta, la douăsprezece şi cinci noaptea tot ar fi apucat-o să se arunce de pe acoperiş. Şi eu, oricum, nu eram deloc cea mai fericită persoană din Londra. Evident.

M-am dus acolo, doar fiindcă mi-a zis cineva de la şcoală c-o să fie şi Chas, dar n-a fost. L-am sunat pe mobil pentru a enşpea mia oară, dar îl avea închis. Când ne-am certat prima dată, mi-a zis să nu-l mai hărţuiesc, dar ăsta-i un cuvânt cam pătimaş, aşa-i? Nu cred că se poate spune că hărţuieşti pe cineva, când doar îi dai telefon, îi trimiţi scrisori şi e-mailuri sau te duci să-i baţi la uşă. Iar la el la serviciu n-am fost decât de două ori. Fie, de trei ori, dacă punem la socoteală şi petrecerea lor de Crăciun, ceea ce eu zic că nu-i cazul, din moment ce oricum spusese că o să mă ia cu el. A hărţui pe cineva înseamnă să te ţii scai de el peste tot, prin magazine, în vacanţă, oriunde, nu-i aşa? Păi eu nici nu m-am apropiat de vreun magazin. Şi, oricum, nu cred că se cheamă hărţuire, când cineva ţi-e dator cu o explicaţie. A fi dator cu o explicaţie cuiva este ca şi cum i-ai datora nişte bani, şi nu aşa, un fleac de cinci lire amărâte, nu. Cinci sau şase sutare pe puţin, mai degrabă. Păi, când unul are datorie la tine cinci sau şase sutare minimum şi vezi că te evită tot timpul, cum să nu te duci aţă la uşa lui, noaptea târziu, când ştii că îl găseşti acasă?! Oamenii nu se joacă, dacă-i vorba de-atâta bănet. Trimit mardeiaşii pe capul datornicului şi-i rup picioarele, numai că eu n-am mers niciodată aşa de departe. Am dat dovadă de oareşice reţinere.

Vasăzică, deşi m-am lămurit de la început că nu venise la cheful ăla, tot n-am plecat imediat. Unde să mă fi dus în altă parte? Îmi plângeam singură de milă. Unde s-a mai pomenit ca la optsprezece ani să nu ai tu unde să te duci de Anul Nou, decât la o petrecere de tot rahatul într-o hardughie căcăcioasă, unde nu cunoşti pe nimeni? Ei, bine, uite că mie mi-a reuşit şi-asta. Se pare că îmi reuşeşte în fiecare an. Mă împrietenesc destul de uşor, dar pe urmă prietenii se satură de mine, deşi nu-mi prea dau seama de ce sau cum. Şi uite-aşa amicii şi petrecerile dispar.

Jen s-a săturat de mine, sunt sigură. A dispărut şi ea, ca toţi ceilalţi.

Martin

Timp de vreo două luni înainte, am tot căutat pe internet anchete despre sinucideri, doar aşa, din curiozitate. Şi, aproape în fiecare caz, procurorul spune acelaşi lucru: "Şi-a pus capăt zilelor, într-un moment de dezechilibru mintal". Ca apoi să citeşti ce păţise amărâtul ăla: ba nevastă-sa se culcase cu prietenul lui cel mai bun, ba omul rămăsese fără serviciu, ba fie-sa decedase într-un accident de maşină cu câteva luni în urmă... Hei, domnu' procuror? Se-aude? Îmi pare rău, amice, dar n-a fost nici un dezechilibru psihic aici. Ba aş zice chiar că tipu' a avut o reacţie normală. Se tot adună nasoleală peste nasoleală, până când simţi că nu mai poţi suporta, şi-atunci înşfaci un furtun de cauciuc şi-o ştergi cu automobilul familiei spre cea mai apropiată parcare supraetajată. Mie mi se pare corect, nu? Şi n-ar trebui atunci ca în concluziile anchetei să scrie: "Şi-a pus capăt zilelor, după ce a reflectat naibii lucid şi profund la marea vraişte din viaţa lui?"

O dată nu mi s-a întâmplat să citesc vreo relatare în ziar, care să mă convingă într-adevăr că răposatul era sărit de pe fix. Cam aşa, adică: "Înaintaşul de la Manchester United, care era logodit cu actuala Miss Suedia, a reuşit de curând o dublă performanţă unică: este singurul bărbat care a câştigat vreodată în acelaşi an Cupa Asociaţiei Engleze de Fotbal şi Oscarul pentru cel mai bun actor. Drepturile pentru primul lui roman tocmai au fost achiziţionate de către Steven Spielberg, contra unei sume rămase confidenţiale. Un membru al personalului l-a găsit spânzurat de o grindă, în grajdurile proprii". Ei bine, n-am văzut niciodată vreun raport de anchetă care să sune astfel, dar dacă ar exista cazuri în care oameni fericiţi, celebri, talentaţi şi-au pus capăt zilelor, logic ar fi să conchizi că mult invocatul echilibru mintal era într-adevăr cam şubred. Nu spun că a fi logodit cu Miss Suedia, a juca la Manchester United şi a câştiga Oscaruri te-ar inocula cumva împotriva depresiei - asta nicidecum, sunt sigur. Spun doar că lucrurile de genul ăsta îţi priesc. Uitaţi-vă la statistici. Probabilitatea de a-ţi face singur seama e mult mai mare dacă tocmai ai trecut printr-un divorţ. Ori dacă eşti anorexic. Sau dacă eşti şomer. Sau dacă te prostituezi. Ori dacă ai luptat în război, ori ai fost violat, ori ţi-a murit cineva... Există o puzderie de factori care îi împing pe oameni peste parapet; nici unul dintre aceşti factori nu are cum să te facă să te simţi altfel decât înfiorător de nenorocit.

Acum doi ani, nu s-ar fi întâmplat ca Martin Sharp s-ajungă să şadă pe o cornişă îngustă, în toiul nopţii, holbându-se în jos de la vreo treizeci de metri înălţime, spre aleea de beton şi întrebându-se dacă va auzi zgomotul pe care îl vor face oasele lui când se vor sfărâma bucăţele. Dar acum doi ani Martin Sharp era alt om. Încă aveam serviciu. Încă aveam nevastă. Nu mă culcasem cu una de cincisprezece ani. Nu făcusem puşcărie. Nu trebuise să stau de vorbă cu alea mici ale mele despre articolul de pe prima pagină a unui ziar de scandal, un articol cu titlul "SPURCĂCIUNEA!" şi ilustrat cu o poză de-a mea zăcând lat pe trotuar în faţa unui faimos local de noapte londonez. (Cum ar fi sunat titlul dacă m-aş fi aruncat de-acolo? "A CRĂPAT SPURCATUL!", eventual. Sau poate "SFÂRŞITUL LUI SHARP!") Nu existau, se cuvine spus, atâtea motive de stat-pe-cornişă, până să nu se fi întâmplat toate astea. Aşa că să nu mi se zică mie că echilibrul meu psihic era deranjat, pentru că eu nu aveam deloc senzaţia asta. (Apropo, ce-nseamnă de fapt chestia asta cu "echilibrul mintal"? E ceva strict ştiinţific? Chiar se-ntâmplă ca mintea să ţi se clatine în sus şi-n jos prin cap, ca un solz de peşte, după cât eşti de ţicnit?) Dorinţa de a mă omorî a fost o reacţie rezonabilă şi adecvată la o întreagă serie de întâmplări nefericite, din cauza cărora viaţa pentru mine ajunsese de netrăit. Oh, da, ştiu şi eu că doctorii de nebuni ar spune că m-ar fi putut ajuta, dar ăsta-i şi necazul, ce naiba, cu pe puţin jumate din ţara asta, nu? Nimeni nu e dispus să îşi asume responsabilităţile. Întotdeauna, altul e de vină. Bu-hu-hu. Ei bine, întâmplarea face să mă număr printre rarii indivizi care nu cred că cele întâmplate între mami şi tati ar avea cumva vreo legătură cu faptul că eu m-am regulat cu una de cincisprezece ani. Întâmplarea face să cred că oricum m-aş fi culcat cu ea, indiferent dacă am fost sau nu alăptat, aşa că venise momentul să îmi asum ceea ce făcusem.

Şi ceea ce făcusem este că mă pişasem pe ea de viaţă. Literal. Mda, bine, OK, nu literalmente literal. Adică, mă-nţelegeţi, nu-mi preschimbasem viaţa în urină ca s-o adun toată în vezică, şi-aşa mai departe pe urmă. Dar simţeam că îmi băgasem picioarele în ea de viaţă, la fel cum îţi poţi băga picioarele în ei de bani. Viaţa mea fusese plină - copii, neveste, funcţii şi toate chestiile de rigoare, dar ajunsesem cumva să nu mai ştiu ce făcusem cu ea. Nu, staţi, nu-i aşa. Ştiam ce făcusem cu viaţa mea, aşa cum ştii ce-ai făcut cu banii când ţi-ai băgat picioarele în ei. O irosisem. Îmi irosisem dragostea copiilor, slujba şi nevasta pe puştoaice şi baruri de noapte: toate lucrurile astea costă scump, or eu plătisem fără să-mi pese, şi dintr-odată viaţa mea n-a mai existat. Ce-avea să rămână după mine? În seara de Anul Nou, am avut senzaţia că mi-aş lua rămas-bun de la o vagă formă de luciditate şi de la un sistem digestiv semifuncţional - toate indicii ale vieţii, desigur, dar nici unul al conţinutului. Nici măcar nu eram cine ştie ce trist. Mă simţeam doar foarte tâmp şi foarte furios. Nu sunt acum aici fiindcă brusc aş fi descoperit vreun sens. Sunt acum aici fiindcă şi noaptea aia a fost o porcărie, ca de obicei. N-am fost în stare nici măcar să mă arunc dracului pe bune de pe mizeria aia de bloc-turn!

Maureen

În ajun de Anul Nou, au trimis o ambulanţă de la azil, ca să-l ia acolo. Trebuia să plătesc în plus, dar nu m-a deranjat. Ce mai conta, de fapt? Până la urmă, Matty îi va costa mult mai mult decât mă costau ei pe mine acum. Eu plăteam doar pentru o noapte, dar ei aveau să plătească pentru tot restul vieţii lui.

M-am gândit să mai ascund din lucrurile lui Matty, ca nu cumva să li se pară dubios, dar nu era obligatoriu ca toate să fie ale lui. Puteam, în fond, să mai am o droaie de copii, oricum nu era treaba lor, aşa că le-am lăsat acolo. Au venit pe la şase, iar tinerii ăia doi l-au scos afară cu scaunul cu rotile. N-am putut să plâng când l-au luat, fiindcă tipii şi-ar fi dat seama că nu era ceva în regulă; ce ştiau ei era că urma să vin să-l iau acasă a doua zi dimineaţă, la unsprezece. Aşa că l-am sărutat doar pe creştetul capului şi i-am spus să fie cuminte la spital, dar în rest m-am stăpânit până i-am văzut plecaţi. Pe urmă, am plâns de m-am rupt, cam vreo oră. Îmi distrusese viaţa, dar pentru mine tot fiul meu rămânea, iar acum ştiam că nu-l voi mai vedea niciodată, şi nici măcar nu putusem să-mi iau rămas-bun omeneşte de la el. M-am uitat un timp la televizor şi am băut vreo două pahare de vin, pentru că ştiam cât de frig îmi va fi afară.

Am aşteptat autobuzul zece minute în staţie, dar pe urmă m-am decis să o iau pe jos. Dacă eşti conştient că vrei să mori nu-ţi mai e aşa frică. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că o să merg pe jos atâta distanţă, noaptea târziu, mai ales când străzile sunt pline de beţivani, dar ce mai conta acum? Deşi atunci, bineînţeles, mi-am făcut tot felul de griji c-o să mă atace careva dar că n-o să mă omoare - adică o să creadă că m-a omorât, dar eu să nu fi murit de fapt. Fiindcă atunci m-ar duce la spital şi s-ar afla cine sunt, s-ar afla de existenţa lui Matty şi ar însemna că îmi pierdusem timpul degeaba plănuind totul atâtea luni de zile; iar când aş ieşi din spital le-aş datora mii de lire ălora de la azil, şi de unde să fac eu rost de-atâţia bani? Dar nu m-a atacat nimeni. Vreo două persoane mi-au urat un An Nou fericit, dar cam asta a fost tot. Nici nu prea ai de ce să-ţi fie frică, afară, prin oraş. M-am gândit, mi-aduc aminte, că era amuzant să constat asta tocmai atunci, în ultima noapte din viaţa mea, pe care mi-o petrecusem până atunci fiindu-i mereu teamă de câte ceva.

Nu mai fusesem niciodată la Turnul sinucigaşilor. Trecusem doar pe-acolo, de vreo două ori, cu autobuzul. Nici măcar nu ştiam sigur dacă se mai putea ieşi sus, pe acoperiş, dar uşa era deschisă, aşa că am urcat scările, până când n-am mai avut unde să merg mai departe. Nu ştiu cum de nu mi-a dat prin minte că nu poţi să te arunci de sus oricând ţi se năzare ţie, dar în clipa în care am văzut cum era acolo am realizat că n-ai voie s-o faci. Puseseră nişte sârme până sus, sus de tot, plus grilajul ăla curbat, cu ţepuşe ascuţite la vârf... ei bine, atunci am început să intru în panică. Nu sunt înaltă, nu sunt nici prea puternică şi nici aşa de tânără. Nu mă prea vedeam sărind peste toată chestia asta, dar neapărat trebuia să se întâmple în noaptea aia, ţinând seama că Matty era la azil şi că atunci se putea. Şi-aşa m-am apucat să trec în revistă toate celelalte variante, dar nici una nu era bună. Nu voiam să fac asta la mine acasă, unde putea să mă găsească vreo cunoştinţă. Voiam să mă găsească un străin. Şi nici nu voiam să mă arunc în faţa trenului, pentru că văzusem eu o emisiune la televizor, despre amărâţii ăia de mecanici de locomotivă, pe care sinuciderile îi traumatizează rău de tot. N-aveam nici maşină, aşa că nu puteam să mă duc departe, într-un loc retras, unde să inhalez cu bună ştiinţă gazele de eşapament...

Dar pe urmă l-am văzut pe Martin, exact în cealaltă parte a acoperişului. M-am pitit într-un colţ întunecat, ca să pândesc ce face. Mi-era clar că procedase cum trebuie: îşi adusese o scăriţă cu câteva trepte şi un cleşte de sârmă, aşa că reuşise să se caţăre peste parapet. Şi acum şedea pe cornişă, bălăngănind din picioare, privind în jos, sorbind cu înghiţituri mici dintr-o sticluţă plată, fumând şi meditând, în timp ce eu stăteam degeaba. Iar el fuma şi fuma, iar eu stăteam degeaba în continuare, până când într-un final am simţit că nu mai suportam să stau aşa, degeaba. Ştiu că era scara lui, dar îmi prindea bine şi mie. Oricum, nici nu văd la ce i-ar mai fi trebuit.

Nici prin gând nu mi-a trecut să-l împing. Nu sunt aşa forţoasă, încât să pot da brânci, de sus de pe casă, unui bărbat în toată firea. Şi oricum nici n-aş fi încercat. N-ar fi fost drept; era treaba lui dacă se arunca de-acolo sau nu. M-am dus doar până la el, am băgat mâna printre sârme şi l-am bătut uşor pe umăr. Voiam numai să-l întreb dacă la el mai dura mult.

Jess

Înainte de a ajunge la hardughia aia, nici prin cap nu-mi trecuse să mă sui pe acoperiş. Pe onoarea mea. Uitasem complet de toată treaba asta cu Turnul sinucigaşilor, până să n-ajung să vorbesc cu tipul ăla. Cred că i-a plăcut de mine, ceea ce nici nu-i mare scofală, în fond, ţinând seama că rămăsesem cam singura muiere sub treizeci de ani de pe-acolo care se mai ţinea încă pe picioare. Mi-a dat un joint şi mi-a zis că-l cheamă Pipă, iar când l-am întrebat de ce i se spune "Pipă" mi-a zis că fiindcă fumează iarba numai cu o pipă specială. La care, îi zic: "Şi-asta-nseamnă că pe toţi ceilalţi de-aici îi cheamă Joint?" Dar tipul face: "Nu, lu' ăla de-acolo i se zice Mike-Sonatu'. Şi lu' ăla i se zice Mangă. Iar lu' ăsta de-acolo Nicky-Căcat". Şi tot aşa, până i-a trecut în revistă pe toţi din cameră, pe care îi cunoştea.

Dar astea zece minute cât am stat de vorbă cu Pipă au rămas în istorie. Ei, nu "istorie" ca 55 î.Chr. sau 1939. Nu în istorie istoric vorbind, doar dacă nu se-apucă vreunul dintre noi să inventeze vreo maşină a timpului ori să împiedice Al-Qaida să invadeze Anglia, sau aşa ceva. Dar cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă Pipă nu s-ar fi dat la mine? Fiindcă, înainte să înceapă el cu vrăjeala, eu tocmai mă gândeam să mă duc acasă, iar acum Maureen şi Martin ar fi fost morţi, probabil, şi... în fine, totul ar fi fost altfel.

Când Pipă şi-a epuizat lista de cunoştinţe, s-a uitat la mine şi-a zis: "Doar nu ţi-o trece prin cap să te sui pe acoperiş, sper!" La care, îmi spun în gând: "Nu cu tine, drogatule!" Iar el o ţine pe-a lui: "Fiindcă văd durerea şi disperarea din ochii tăi". Aiurea, la ora aia eram deja cherchelită tare, aşa că, gândindu-mă bine cum a fost atunci, sunt convinsă că, de fapt, ce vedea el în ochii mei erau cele şapte pahare de Bacardi Breezer, plus două cutii de Special Brew. Dar am făcut doar: "Hai, nu zău?" Iar el a zis: "Da-da, ştii, mi-au dat sarcina să stau la pândă după sinucigaşi, adică după ăia care vin aici doar pentru că vor să se ducă sus". La care, spun: "Şi ce-i sus, mă rog?" Şi el râde, după care: "Te ţii de glume, ai? Aici e Turnul sinucigaşilor, mă. Aici e locul unde lumea o termină cu viaţa". Şi niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva, dacă nu mi-ar fi spus el asta. Brusc, totul a căpătat un sens. Pentru că, deşi fusesem pe punctul de a pleca acasă, nu-mi imaginam ce-aş putea face odată ajunsă acolo, şi nu-mi imaginam cum aş suporta să mă mai trezesc dimineaţa. Mi-era dor de Chas, dar el n-avea nevoie de mine, şi dintr-odată am realizat că, fără discuţie, cel mai bun lucru de făcut era să-mi scurtez viaţa cât mai mult cu putinţă. Mai să m-apuce râsul, cât de clar era totul: voiam să-mi scurtez viaţa şi eram la o petrecere în Turnul sinucigaşilor! Prea de tot coincidenţă! Era ca un mesaj de la Dumnezeu. OK, trist că tot ce-avea Dumnezeu să-mi spună era ceva gen: "Aruncă-te de pe-acoperiş!", dar n-am dat vina pe el. Ce-altceva să-mi fi spus, în fond?

Am simţit atunci ca o povară toată greutatea lucrurilor - povara singurătăţii, a tot ceea ce ieşise prost vreodată. Mă simţeam vitează, urcând ultimele trepte spre acoperişul clădirii, târând după mine toată greutatea aceea. Mi se părea că a mă arunca de sus era cumva singura modalitate de a scăpa de ea, singura modalitate de a o face să lucreze în favoarea mea, nu contra mea; simţeam că trupul meu e-atât de greu, încât aş ajunge într-o clipită jos, în stradă. Aş doborî recordul mondial la săritura de pe bloc-turn.

(...)

JJ

Am povestit câtorva persoane despre noaptea aia, şi ciudăţenia este că partea cu sinuciderea au priceput-o, dar pe-aia cu pizza, deloc. Cred că nu există om, aproape, care să nu fi avut gânduri sinucigaşe; nu există om, cred, care, chiar dacă ţine ascuns secretul ăsta undeva adânc în sinea lui, să nu-şi aducă aminte că a trecut şi el printr-un moment în viaţă când s-a gândit dacă efectiv mai merita să se trezească a doua zi dimineaţă. Ţi se pare că a vrea să mori face parte cumva din a fi în viaţă. În fine, oricum, când le povestesc unora despre noaptea aceea de Anul Nou, n-aud pe nimeni care să spună ceva de genul: "Ceeeee? Ai vrut să te omori?" Mai degrabă: "Oh, OK, se-alesese praful de pe tobă de formaţia aia a ta, pentru tine se isprăvise cu muzica, deşi asta ai vrut să faci toată viaţa, PLUS că te-ai mai certat şi cu iubita, chiar dacă pentru ea veniseşi, de fapt, în afurisenia asta de ţară... Păi, sigur, nici nu mă mai mir c-ai ajuns acolo sus". Dar pe urmă, practic în următoarea secundă, vor să ştie ce treabă avea un tip ca mine să se-apuce naibii de livrat pizza.

OK, nu mă cunoaşteţi, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt idiot. Păi, ce naiba, am citit toate cărţile care mi-au căzut în mână. Îmi plac Faulkner, Dickens, Vonnegut, Brendan Behan şi Dylan Thomas. Mai pe la începutul săptămânii ăleia - în ziua de Crăciun, ca să fiu mai precis - terminasem Revolutionary Road de Richard Yates, care este un roman efectiv senzaţional. De fapt, chiar intenţionasem să mă arunc de pe bloc cu un exemplar în braţe - nu numai fiindcă treaba asta ar fi dat cumva bine şi ar fi conferit morţii mele o aură oarecum mistică, ci pentru că ar fi fost o modalitate bună de a convinge cât mai multă lume să citească această carte. Dar s-a întâmplat până la urmă să nu am timp deloc de pregătiri, aşa că am uitat romanul acasă. Trebuie spus, totuşi, că nu aş recomanda nimănui să termine lectura cărţii în ziua de Crăciun, într-o cameră cu chirie, unde n-ai acces decât la o chiuvetă cu apă rece, într-un oraş unde nu cunoşti de fapt pe nimeni. Probabil că nu a avut un efect benefic asupra stării mele sufleteşti, mă-nţelegeţi, fiindcă finalul e complet demoralizator.

Oricum, de regulă, dacă vezi pe cineva fâţâindu-se prin North London pe un răhăţiş de motoretă, în noaptea de Anul Nou, şi asta pentru o leafă de nimic, tragi imediat concluzia că omul ăla e-un ratat şi, în mod cert, îi lipseşte o doagă, cam ca la o "Quattro" rămasă doar în trei "stagioni". Bine, OK, suntem nişte rataţi prin definiţie, fiindcă livrarea de pizza la domiciliu e o slujbă pentru rataţi. Dar asta nu-nseamnă că suntem toţi nişte fraieri imbecili. De fapt, deşi aveam capul plin de Faulkner şi Dickens, probabil că eram cel mai imbecil dintre toţi tipii de la serviciu, sau oricum cel mai puţin şcolit. Aveam medici africani, avocaţi albanezi, chimişti irakieni... iar eu eram singurul fără diplomă universitară. (Nu-mi dau seama cum de nu se înregistrează mai multe acte de violenţă legate de pizza în societatea noastră. Păi, ia imaginaţi-vă un pic: eşti cel mai tare în cutare domeniu în Zimbabwe, neurochirurg să zicem, dar la un moment dat trebuie să vii în Anglia, pentru că regimul fascist vrea să te bată-n cuie cu fundul de un copac, aşa că ajungi să te ia în băşcălie noaptea la trei vreun nemernic de puţoi drogat lemn căruia i s-a făcut de ronţăit o pizza... Ei bine, n-ar fi normal atunci ca, legal vorbind, să ai dreptul să-i arzi dracului una peste bot?) În fine. Există rataţi, şi rataţi. Aşa după cum există feluri, şi feluri de a da chix.

Vasăzică aş putea spune că ajunsesem să livrez pizza la domiciliul clienţilor fiindcă Angliei îi pute, da, mai precis, englezoaicelor le pute, şi nu puteam să lucrez legal fiindcă nu sunt englez. Ori italian, ori spaniol sau chiar finlandez, fir-ar să fie, orice. Aşa că făceam singura muncă pe care am putut s-o găsesc; pentru Ivan, lituanianul cu Casa Luigi de pe Holloway Road, nu conta că eram din Chicago, şi nu din Helsinki. Sau dacă vreţi luaţi-o şi altfel - adică, să zicem că atunci când păţeşti o mare porcărie ajungi să te pretezi la orice, indiferent cât ar fi de meschin, sufocant, obscur sau deprimant, ce naiba!

Necazul dracului cu generaţia mea este că ne credem toţi nişte genii. A face ceva cu mâinile nu e suficient de bun pentru noi, cum nu e nici a vinde ceva sau a preda la şcoală, ori pur şi simplu a avea o ocupaţie; nu, noi trebuie să fim ceva. Este dreptul nostru inalienabil, de cetăţeni ai secolului XXI. Dacă Christina Aguilera ori Britney ori nu ştiu ce zevzec de la American Idol poate fi cineva, atunci eu de ce să nu pot? Păi, cum a fost şi cu mine, hei?! OK, uite, formaţia mea de pildă, am dat cele mai grozave concerte live care s-au pomenit vreodată prin baruri, am scos şi două albume, pe care le-au apreciat o mulţime de critici, dar prea puţini oameni în carne şi oase. Dar n-ajunge numai talentul ca să fii fericit, nu-i aşa? Adică, ar trebui să ajungă, fiindcă talentul e un har, şi se cuvine să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi l-a dat, numai că eu n-am făcut-o. Am ajuns doar să-mi ies din pepeni fiindcă nu puteam scoate bani din asta şi nu mă puneau pe coperta revistei Rolling Stone.

Oscar Wilde a spus odată că adevărata viaţă a omului este adesea viaţa pe care nu o are. Păi, să dea naiba câtă dreptate ai avut, băi, Oscar. Adevărata mea viaţă era plină de afişe cât casa despre concerte de-ale mele pe Wembley şi în Madison Square Garden, despre discuri de platină şi premii Grammy, or nu asta era viaţa pe care-o duceam, ceea ce poate şi fi, de fapt, motivul pentru care am simţit că mă puteam lipsi de ea. Viaţa pe care-o duceam nu mă lăsa să fiu, nu ştiu... să fiu aşa cum credeam eu că eram. Nu mă lăsa nici măcar să stau drept ca lumea. Aveam cumva senzaţia că tot mersesem cocoşat printr-un tunel care se îngusta din ce în ce mai mult, se întuneca din ce în ce mai mult şi începuse să se umple cu apă, iar eu eram gârbovit complet, în faţa mea era un perete de stâncă, iar singurele unelte de care dispuneam erau unghiile de la mâini. Da, poate că toţi avem senzaţia asta, dar ăsta nu-i un motiv ca să te împaci cu situaţia. În fine, atunci, în ajun de Anul Nou, mi se acrise efectiv de toate. Unghiile mi se tociseră complet, iar buricele degetelor se făcuseră carne vie. Nu mai puteam scurma. Acum, când nu mai exista nici formaţia, singura posibilitate de a mă mai exprima era aceea de a pleca din viaţa mea neadevărată: voiam să-mi iau zborul de pe mizeria aia de acoperiş, ca Superman. Doar că, fireşte, n-a ieşit deloc aşa.

Câţiva dintre cei care-au murit, oameni prea sensibili ca să mai fi putut trăi: Sylvia Plath, Van Gogh, Virginia Woolf, Jackson Pollock, Primo Levi, Kurt Cobain, desigur. Câţiva dintre cei care trăiesc: George W. Bush, Arnold Schwarzenegger, Osama Bin Laden. Faceţi un X în dreptul celor cu care v-ar plăcea eventual să beţi un pahar şi, pe urmă, vedeţi dacă erau trecuţi la morţi sau la vii. Da, sigur, s-ar putea să mi-o-ntoarceţi şi să ziceţi că am cam încurcat borcanele, dat fiind că de pe lista mea cu "vii" mai lipsesc vreo două persoane, care ar putea să-mi dea peste cap tot raţionamentul, plus câţiva poeţi, muzicieni şi aşa mai departe. Şi-aţi putea să mai susţineţi că Stalin şi Hitler n-au fost chiar aşa de mari, or nici ei nu mai sunt printre noi. Dar nu fiţi prea severi cu mine, oricum: ştiţi perfect ce-am vrut să spun. Oamenilor sensibili le vine mai greu să facă faţă.

Prin urmare, chiar a fost un şoc pentru mine să descopăr că Maureen, Jess şi Martin Sharp se pregăteau să adopte metoda lui Vincent Van Gogh de a părăsi această lume. (Da, bine, lasă, mersi, ştiu şi eu că Vincent nu s-a aruncat de pe acoperişul unui bloc de apartamente din North London.) O tipă de vârstă mijlocie, care avea mutră de menajeră, o smintită de adolescentă care ţipa de mama focului şi un moderator de talk-show cu faţa ca o portocală... Parcă nu ţinea. Sinuciderea nu a fost născocită pentru oameni din ăştia. A fost inventată pentru oameni ca Virginia Woolf şi ca Nick Drake. Şi ca mine. Sinuciderea presupune distincţie, rafinament.

Ajunul Anului Nou este o noapte pentru rataţi sentimental. Or, de data asta, fusese doar greşeala mea prostească. Trebuia să mă fi aşteptat, bineînţeles, să găsesc acolo o şleahtă de terchea-berchea. Mai bine alegeam o dată mai selectă - cum ar fi 28 martie, când Virginia Woolf s-a dus la plimbare în râu, sau 25 noiembrie, ca Nick Drake. Dacă s-ar fi nimerit cineva pe-acoperiş într-una din aceste două nopţi, existau toate şansele să fie vorba de nişte spirite asemănătoare lor, şi nu de nişte căcănari incorigibili, care-ajunseseră cumva să-şi bage în cap că sfârşitul unui an calendaristic are o oarecare însemnătate. Doar că, atunci când am primit comanda de a livra nişte pizza în hardughia de la parterul Turnului sinucigaşilor, mi s-a părut că o asemenea ocazie nu era de desconsiderat. Îmi făcusem planul să dau întâi o raită până sus, să mă uit bine în jur ca să-mi fac o idee de condiţii, să cobor ca să livrez cutiile cu pizza, iar pe urmă S-O FAC.