Ultimul nud

Scriitoarea americană Ellis Avery s-a născut în 1972 în New York.

Dragostea pentru cultura şi tradiţiile japoneze îi este inoculată de mama ei, astfel că, la 16 ani, adolescenta Avery călătoreşte în Ţara Soarelui-Răsare, unde asistă pentru prima oară la o ceremonie a ceaiului. Din acel moment, tânăra se hotărăşte ca, în paralel cu studiile universitare, să deprindă această artă străveche. Timp de cinci ani urmează cursuri despre ritualul ceaiului la Urasenke Chanoyu Center din New York, iar în perioada 2004-2005 aprofundează studiul ceremoniei ceaiului în Kyoto.

Prima ei carte, The Smoke Week (2003), este o operă de non-ficţiune, narând experienţa personală din timpul tragicului septembrie 2001. La sfârşitul lui 2006 publică romanul Foc în pavilionul de ceai (The Teahouse Fire; Humanitas Fiction, 2008), rod al fascinaţiei autoarei pentru universul nipon, iar în 2013 vede lumina tiparului Ultimul nud (The Last Nude), o reconstituire a Parisului boem din les années folles. Ellis Avery este singura scriitoare care a primit de două ori American Library Association Stonewall Award for Fiction. În prezent, Ellis Avery trăieşte în Manhattan şi predă creative writing la Columbia University.

Sinopsis

Paris, Bois de Boulogne, 1927. Tânăra Rafaela Fano are parte de o întâlnire neobişnuită: o femeie care coboară dintr-un strălucitor Bugatti verde îi cere să-i pozeze. Misterioasa şi extravaganta străină este Tamara de Lempicka, artista emblematică a curentului Art Deco. Senzuala Rafaela, ale cărei forme voluptuoase atrag privirile bărbaţilor şi femeilor deopotrivă, ajunge nu doar muza, ci şi iubita contesei de Lempicka, devenită o artistă respectată în efervescentul Paris al epocii jazzului după ce revoluţia bolşevică a silit-o să fugă din Sankt Petersburg. Rafaela inspiră cele mai celebre pânze ale artistei, captând l'air du temps al acelei epoci de emancipare erotică şi abandon în voia simţurilor. Însă relaţia lor va fi pusă în pericol mai întâi de inconstanţa şi orgoliul Tamarei, pentru ca apoi istoria sumbră a secolului XX să aibă ultimul cuvânt.

Un tur de forţă al imaginaţiei istorice, romanul Ultimul nud (2013) vorbeşte despre geniu şi măiestrie artistică, despre iubire şi dorinţă, regrete şi, mai ales, despre speranţa care poate transcende momentele tragice ale istoriei. Rive Gauche, anii '20, pictori celebri, aristocraţi, bancheri şi artişti, eros şi trădări. Un roman îndrăzneţ, reînviind atmosfera boemă din Parisul anilor nebuni şi evocând atât figura fascinantă şi scandaloasă a pictoriţei Tamara de Lempicka, cât şi pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire.

"Ultimul nud ne transportă într-una dintre cele mai fascinante şi fecunde perioade ale artei moderne şi portretizează două dintre figurile cele mai interesante ale acelor vremuri. În pagini care respiră lirism şi senzualitate, Ellis Avery dă substanţă celebrei muze Rafaela, care se transformă din femeie pierdută în simbol al «generaţiei pierdute»." (Jennifer Cody Epstein, autoarea romanului Pictoriţa din Shanghai)

"O carte uluitoare, originală şi fascinantă." (The Boston Globe)

"Un roman absolut captivant." (The Washington Post)

"Un roman consistent şi plin de erotism asemenea picturilor care l-au inspirat." (Emma Donoghue)


Linia de metroul de la Notre-Dame-de-Lorette până la rue du Bac era urât mirositoare, dar directă. Pe strada Tamarei, am observat mai multe hôtels, care se deosebeau de clădirile de apartamente obişnuite. Hôtels, aflasem, nu erau deloc hoteluri: acolo locuiau familii singure, cu titlu nobiliar, izolate de stradă prin ziduri joase, porţi mari şi clădiri pentru atelaje. Nu erau deloc ieftine aceste şiruri de trotuare însorite. Auzeam păsărelele ciripind. Oare le auzea şi Tamara? Pe toată strada ei nu era decât un restaurant alsacian, Bistrot Varenne, la colţul unde Varenne se intersecta cu Vaneau. Chiar şi dimineaţa, când obloanele restaurantului erau coborâte, puteam să simt mirosul vechi de bere, în timp ce traversam spre blocul Tamarei. La doar două clădiri distanţă de colţ, la numărul 63, rue de Varenne, nu se mai simţea decât un miros de ceară cu aromă de lămâie, care venea de la podeaua ei de lemn lăcuit. Aerul blând de dimineaţă era savuros ca o cremă. Cu inima cât un purice, am aşteptat mult timp după ce am sunat la sonerie până ce s-a deschis uşa şi am dat de Tamara. Mi-am ridicat faţa spre ea, cu intenţia de a o saluta sărutând-o pe obraz, dar felul în care stătea, nemişcată, în prag, m-a oprit.
- Te-ai întors, mi-a zis ea şi m-a lăsat să intru.

Eram nerăbdătoare ca ziua de lucru a Tamarei să se termine, iar pozele lungi în care îmi cerea să stau păreau şi mai lungi: la masă în rochia maro, sau goală, lungită într-o rână, cu o carte. Câinele Tamarei, posomorât ca un monarh exilat, m-a amuşinat o dată sau de două ori, înainte de a se instala confortabil pe perna lui, unde a aţipit. Se pare că Seffa avea vise complicate, care îl făceau să ridice întâi o pleoapă, apoi pe cealaltă. Telefonul a sunat de trei ori, şi de trei ori, atât pictoriţa, cât şi câinele ei l-au ignorat, aşa că am lăsat sunetul acela să treacă peste mine, ca ciripitul păsărelelor pe care le auzisem pe stradă.
- Care e numele tău de familie, Rafaela? m-a întrebat Tamara în timpul primei noastre pauze.

Dacă m-ar fi întrebat cu două zile înainte, în Bois de Boulogne, aş fi folosit un nume fals, din aceleaşi motive ca şi prietena mea Maggey. I-am spus însă numele meu real.
- Fano, Fano, s-a mirat Tamara. E spaniol?

Nu, e italian, era răspunsul scurt, dar i l-am dat pe cel lung.
- E numele satului spaniol din care au plecat strămoşii tatălui meu în timpul Inchiziţiei, am spus. Dar noi suntem genovezi. Nimeni din familia mea nu a mai vorbit spaniolă de secole.
- Atunci, eşti evreică? m-a întrebat Tamara.
- Nu, tatăl meu era, dar a murit când eram mică. Mama şi tatăl meu vitreg sunt catolici, şi m-au crescut aşa. Oficial, eşti evreu doar după mamă, am adăugat.

Era o conversaţie familiară. Din cauza scandalului provocat pe Baxter Street de căsătoria mamei cu tatăl meu vitreg, explicaţia pe care mama mi-o băgase în cap nu fusese acceptată niciodată de celelalte fete de la Sângele cel mai Preţios. În ceea ce le privea, eram singura evreică dintr-o şcoală catolică: nu aveam nicio prietenă acolo. Când am schimbat şcoala, un an mai târziu, colegele mele irlandeze de la Saint Joseph nu ştiau suficient de multe ca să mă chestioneze în legătură cu numele meu de familie.

Parizienii adulţi ştiau destule. De obicei, îmi ascultau explicaţia şi îmi priveau chipul, cântărindu-mă. Eu eram însă aceea care îi cântărea, de fapt, în funcţie de ce spuneau apoi. Reacţiile variau de la cele nevinovate - (Interesant, sau Ah, eşti catolică, aşadar?) - la cele uşor enervante - (Nu arăţi a evreică, sau Italienii şi evreii arată la fel, nu?) -, presărate, ocazional cu replici neplăcute. Odată, un bărbat mi-a spus:
- Dacă eşti fiica lui Israel, rămâi mereu fiica lui Israel, n'est-ce pas?

Altul mă întrebase:
- E adevărat ce se spune despre les Juives?

Era adevărat? Nu am mai stat să aflu răspunsul.

Aşa că o urmăream atentă pe Tamara în timp ce îi explicam.
- Înţeleg, a zis ea, dând din cap. În timp ce îşi trecea degetele prin păr, topazul inelului ei a aruncat o flacără de lumină pe pereţi.
- Bunicii tăi erau oameni emancipaţi, nu-i aşa? De vreme ce le-au permis părinţilor tăi să se căsătorească?

M-am relaxat.
- Au fugit de acasă, am zis.
- Înseamnă că se iubeau foarte mult.

Am zâmbit. Nimeni nu-mi mai spusese asta.
- Aşa e.
- Se vede, a zis ea. Uită-te ce frumoasă eşti. Şi câţi ani ai?
- Şaptesprezece, am răspuns, încercând să nu rânjesc prosteşte.

M-a privit mişcându-mi membrele amorţite şi a suspinat.
- Poţi să pozezi în orice poziţie la şaptesprezece ani.
- Tu câţi ani ai?
- Douăzeci şi şapte. Exact cât secolul.
- Atunci, nu eşti bătrână deloc.
- Nu sunt atât de bătrână pe cât mă simt.

Am râs sec: ştiam ce voia să spună.
- Engleza ta este mult mai bună decât franceza mea, am spus scuzându-mă.
- Am învăţat-o în copilărie, a spus ea ridicând din umeri.
- Ai locuit în Anglia?
- Am avut o bonă englezoaică, a explicat ea, folosind un plus de accent britanic. Dar tu? Câţi ani aveai când ai venit la Paris?
- Şaisprezece. Nu sunt aici decât de un an. Tu câţi ani aveai?
- Am venit aici în 1918. Kizette s-a născut imediat după ce am sosit.

Kizette era mai mică decât părea, mi-am dat seama: opt sau nouă ani, nu zece sau unsprezece.
- De ce te-ai mutat în timp ce erai însărcinată? am întrebat. Probabil că a fost greu.
- Nu a fost decizia mea.
- Slujba soţului tău?
- Ah, ce înseamnă să vii din America. 1917 este doar o cifră pentru tine, nu?
- Îmi pare rău. Nu ştiu ce s-a întâmplat în Polonia în 1917.
- Noi locuiam la Sankt Petersburg.
- Revoluţia din Rusia, m-am gândit, simţindu-mă ca o idioată.
- Polonezii erau de partea ruşilor albi?

Expresia Tamarei - aceeaşi privire glacială pe care mi-a aruncat-o când întrebasem de dulceaţa din ceai - m-a făcut să mă simt îngrozitor.
- Noi suntem întotdeauna de partea noastră, a zis ea. Ideea este că sunt poloneză, dar sunt şi contesă. Aşa că poţi înţelege de ce a trebuit să părăsim Rusia.
- Din cauza comuniştilor?
- Rafaela, a spus ea, epuizată. Belle, belle Rafaela.
- Îmi pare rău, în 1917 aveam şapte ani.
- Am să-ţi arăt ceva, pentru că e absurd cât de puţine lucruri ştiţi voi, americanii, şi apoi gata, am terminat-o cu politica. Eşti de acord?

Am încuviinţat dând din cap. S-a întors şi a început să caute printre tablourile sprijinite de perete. A dat o stivă deoparte, ca să scoată la lumină un portret pictat de ea, în mod evident, care înfăţişa un bărbat într-o uniformă militară elaborată.
- Prinţul Gabriel, nepotul ţarului. Oamenii spun că se număra printre cei care l-au ucis pe Rasputin.

Am dat din cap, ferindu-mă să arăt că, în timp ce la auzul numelui Rasputin mă înfioram, habar nu aveam ce făcuse pentru a-şi câştiga reputaţia.
- Şi acum e un nimeni, aici, la Paris. Trăieşte de pe urma soţiei sale, într-un apartament minuscul, mizerabil. A trebuit să împrumute uniforma asta pentru portret.

Aşadar, uniforma era un travesti, la fel cum era şi rochia mea maro. Peste umărul prinţului, am zărit o draperie din catifea cenuşie, familiară: deşi, la prima vedere, fundalul avea o vigoare maiestuoasă, Tamara nu îl pictase de fapt într-un palat.
- L-ai pictat aici, în apartament? am întrebat. Tamara a încuviinţat printr-o mişcare a capului. Faţa lui suptă şi frumoasă trădau oboseală şi o expresie uimită, paralizată.
- E ca şi când nu i-ar veni să creadă că nu mai este de viţă regească, am spus.
- Acesta este chipul deposedării, a zis Tamara. Aerul de demnitate rănită, pe care îl găsisem atât de deranjant la câinele ei, mi s-a părut la fel de respingător la o persoană. Dar, înainte de a apuca să spun că nici mujicii nu avuseseră, cu siguranţă o viaţă prea roz, ea a adăugat:
- Soţul meu încă mai are expresia asta.

Mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât trebuie să fi suferit ea. Mi-am muşcat limba.
Faptul că nu o puteam atinge pe Tamara până la sfârşitul zilei mă împingea să vreau să aflu totul despre ea, în cel mai mic detaliu. Prima pauză trecuse, aşa că am aşteptat-o pe a doua, ca să-i pun mai multe întrebări.
- De ce te-ai mutat la Sankt Petersburg?
- M-am dus să locuiesc la o mătuşă şi un unchi foarte înstăriţi, pe vremea când aveam cincisprezece ani, a zis ea. Ei m-au invitat. Petersburgul era ca un tărâm de basm, în comparaţie cu Varşovia, şi ştiam că aveau să facă totul pentru a mă creşte ca în puf.
- Şi au făcut-o?
- O, da. Ce viaţă! Locuiam la una dintre cele mai bune adrese din oraş. Un apartament pe trei etaje, plin de servitori şi de şampanie. Aveam o lojă la balet. Mătuşa mea, Stefa, mi-a împrumutat diamantele ei, ca să le port la teatru, în ziua în care l-am invitat pe Thade Lempicky la ceai. Era însoţit pretutindeni de toate femeile acelea frumoase. Dar a zis da.
- Lempitzky?
- Folosesc versiunea franceză a numelui meu, a explicat ea. Lempicka.
- Dar Todd...?
- Thade, a repetat ea. Tadeusz. Tatăl lui Kizette. Părea pe punctul de a izbucni în lacrimi.
- Ai putea să te întorci în acum Varşovia? am întrebat cu precauţie.
- El e acolo, iar eu sunt aici, a replicat ea tăios. Faţa i s-a înmuiat apoi. Mama este şi ea aici. Aici pot să mă întreţin ca pictoriţă. Să o ajut pe fiica mea.
- Eşti îndrăgostită de altcineva aici?
- Sunt îndrăgostită de la vie parisienne, a replicat Tamara.

Mi-a urmărit privirea involuntară spre cealaltă cameră, unde a căzut pe patul ei. Mi-am întors capul, dar nu suficient de repede.
- Nu, nu, a zis ea, dând sever din deget. Mai întâi pictăm.
- Ştiu, nu încercam să... m-am bâlbâit. Doar că... vreau să spun, ai cumpărat tăblia aceea de pat sculptată gândindu-te la cineva anume?
- Nu am "cumpărat-o". Am făcut-o la comandă. Eu am desenat-o. Pentru mine, a spus Tamara, desenând în aer cercuri cu port-ţigaretul ei.

Jenată, am schimbat vorba.
- Şi acum, gândeşti în franceză, sau în poloneză? Sau în rusă?
- Franceză, a zis ea. Am fost educată să vorbesc franţuzeşte cu părinţii mei, şi poloneză cu servitorii.
- Părinţii tăi erau francezi? am întrebat-o încurcată.
- Nu, a răspuns ea iritată. Aşa se făcea pe vremea aceea.
Deşi Tamara susţinea că evita doar subiectele politice, părea că nu-i plăceau deloc nici întrebările personale. O înţelegeam. Când mergeam la cursuri, la Alliance Française, am auzit, eu însămi, de prea multe ori, Deci, Rafaela, eşti studentă? Eşti artistă? În timpul celorlalte pauze am descoperit că, dacă puneam mai puţine întrebări, ea îmi vorbea mai mult, deşi în mare parte, despre mine.
- Cum poate să existe ceva atât de delicios ca tine? Uită-te la curba asta, a spus ea, desenând linia şoldului meu dintr-o trăsătură de penel. Total decadent.

În timpul ultimei noastre ore de lucru, a mai făcut o serie de crochiuri de câte cinci minute fiecare, murmurând între poze:
- Care anume? Care anume?

Oare mă întreba pe mine?
- Nu ştiu.
- Nu-ţi face probleme, a chicotit. Of, am gândit, nu fusese o întrebare. Era exact genul de problemă la care visează artiştii.

Câteva clipe mai târziu, cineva a sunat la uşă. Înainte, auzisem sunetul acela doar dinafară, înfundat şi îndepărtat. Dinăuntru, totuşi, suna ca un zăngănit puternic. Seffa s-a mişcat în somn. Tamara nu şi-a ridicat privirea.

Apoi s-a auzit vocea unui bărbat care striga de pe trotuar, folosind aceeaşi franceză slavă.
- Ştiu că eşti acolo.

Seffa s-a trezit, cu urechile ciulite. Ochii Tamarei i-au întâlnit pe ai mei. După câteva secunde lungi, bărbatul din stradă a rupt tăcerea pentru a treia oară.
- Atunci, am să intru cu cheia mea.

Mâinile Tamarei s-au încleştat pe cărbune şi planşetă. Seffa a fugit în holul din faţă. Am auzit cum se deschide uşa clădirii, apoi paşi pe scară. Tamara nu s-a uitat la mine în timp ce mă ridicam şi îmi puneam halatul de mătase roşie. Uşa apartamentului s-a deschis, iar Seffa s-a ridicat pe două labe, să lingă faţa bărbatului care dăduse buzna înăuntru: l-am recunoscut din portretul pe care Tamara i-l făcuse soţului ei.

Tadeusz Lempicki îşi purta hainele cu aerul unui om care e prea bun pentru ele.
- Am telefonat, a spus el, intrând în salon. S-a întrerupt să mă măsoare, cântărindu-mă ca un animal de pradă, cu un aer dispreţuitor.
- Văd însă că erai ocupată.

Tamara s-a ridicat în picioare, şi-a lăsat jos planşeta de desen şi şi-a încrucişat braţele.
- Eram ocupată, mulţumesc.
- Am adus hârtiile despre care am discutat.
- Sunt sigură că Irene e fericită acum că ai făcut-o.

Tadeusz a observat că ascultam, şi a trecut la o altă limbă, cu multe iş-uri şi consoane, lichide, care nu putea fi decât poloneză. Svuş uş luş uş. Uş luşia. Sviş liş. I-a întins un plic alb mare, pe care Tamara nu a făcut niciun gest să îl accepte.

Nici bărbatul, nici femeia nu privieau în jos, spre câinele care le dădea târcoale, plin de speranţă. Stăteau faţă în faţă, fără să scoată un cuvânt. Puteam să văd de ce Kizette era de o frumuseţe atât de deconcertantă: odinioară, ei doi trebuie să fi fost un cuplu strălucitor, atât de contemporani încât ar fi putut onora cu graţie o reclamă la săpunuri sau automobile, atât de atemporali încât ar fi putut să stăpânească peste un trib străvechi, călare. Trăsăturile lui, întinse, regulate şi frumos conturate le scoteau pe ale ei, extravagante, într-un relief monstruos; aspectul lui aerian, alert, marcat de o afecţiune aproape canină, o făcea pe ea să semene mai mult cu o pasăre de pradă clonţoasă, cu pleoape cărnoase. Puteam să văd, de asemenea, că scoteau tot ce era mai rău unul din celălalt: am văzut o străfulgerare de cruzime în ochii ei plecaţi pe jumătate închişi în timp ce ai lui semănau cu două găuri făcute într-o conservă.
- Asta e tot? a întrebat ea în franceză.

Cu o violenţă neaşteptată, Tadeusz a azvârlit plicul pe birou.
- Să sperăm că ai să te ţii de promisiunea asta, a zis el.

În timp ce se întorcea, pregătindu-se să plece, câinele l-a urmat pe coridor în pas vioi, imitând în mod caraghios mersul lent al bărbatului.

Tadeusz a prins câinele de zgardă în timp ce deschidea uşa, dar Tamara l-a oprit.
- Ţi-ai părăsit fiica, i-a aruncat ea. Nu lua şi câinele cu tine.

Tadeusz nu i-a răspuns, dar nici nu a luat câinele cu el.
În clipa în care s-a auzit uşa trântindu-se, Tamara a ieşit din cameră şi s-a prăbuşit pe pat. Seffa s-a retras pe perna lui, chelălăind. M-am apropiat de Tamara, nesigură, şi am găsit-o ghemuită colac privind în gol. Avea pupilele dilatate, iar faţa îi era lipsită de orice expresie.
- Încă îl iubesc pe omul ăsta, a zis ea.

M-am simţit nelalocul meu, stând acolo în picioare, lângă pat. Era o scenă cât se poate de intimă, căreia îi eram martoră. Am ridicat mâna şi mi-am dat seama că nu o mai atinsesem niciodată pentru a o consola. Voiam, dar nu ştiam cum.
- Ar trebui să plec, am spus.

Ea nu a zis nimic.

M-am schimbat repede, fiindu-mi ruşine de mine însămi că nu rămâneam, neştiind totuşi ce aş fi putut să fac. Când am ieşit însă din spatele paravanului, ea stătea în pragul uşii dormitorului, cu rochia aruncată pe podea, la picioarele ei.
- Ar trebui să rămâi, a spus ea.