Copilăria lui Isus

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997 - Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002 - Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals.

Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009), în 2009 - Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul volum din ciclul său autobiografic, iar în 2013 vede lumina tiparului Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus).

J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Sinopsis

După ce sosesc din lagărul de refugiaţi în Novilla - un oraş dintr-o ţară nenumită în care se vorbeşte spaniolă şi unde nu se poate ajunge decât peste mare, cu vaporul -, un bărbat între două vârste şi un copil de vreo cinci ani sunt primiţi într-un centru de relocare. Nu se ştie de unde vin, ori motivul pentru care au părăsit "lumea veche", deoarece amintirile li s-au şters din memorie, iar numele lor, Simón şi David, le-au fost date în lagărul de pe ţărm. În timpul călătoriei, David a pierdut scrisoarea pe care o purta agăţată la gât şi care lămurea identitatea lui şi pe a mamei sale. Simón, aflat din întâmplare pe acelaşi vapor cu băiatul, s-a hotărât să-l protejeze şi să-l ajute să-şi găsească mama în noua ţară. Dar mai întâi trebuie să-şi croiască un rost, să muncească - pentru băiat şi pentru sine - într-o societate austeră, redusă la strictul necesar şi sufocată de birocraţie, în care toţi oamenii sunt refugiaţi, fără trecut, fără amintiri şi fără vreo şansă de evadare.

O nouă capodoperă a scriitorului J.M. Coetzee, în care stranietatea ficţiunii se îmbină strălucit cu magia verbului. Alegorie, utopie, distopie, bildungsroman, roman postapocaliptic, roman filozofic? Copilăria lui Isus incită, de la început şi până la sfârşit, la astfel de întrebări, lăsând cale deschisă multiplelor interpretări.

"Copilãria lui Isus, cel mai nonconformist roman al lui J.M. Coetzee de până acum, poate fi privit ca un omagiu adus lui Beckett, ale cărui personaje, după cum spune chiar el, «sunt condamnate să repete sisific marile teme ale filozofiei occidentale» [...], şi lui Borges, ale cărui ficţiuni tot el le-a descris drept «un joc de şah unde cititorul este mereu cu o mutare în urma autorului»." (Leo Robson, New Statesman)

"Copilăria lui Isus aproape că se citeşte pe nerăsuflate. E cea mai bună carte a lui Coetzee de după Dezonoare, deşi poate cea mai absconsă din tot ce a publicat - ceea ce înseamnă enorm." (Jason Farago, New Republic)

"Asemenea primelor sale romane, profund simbolice, din care face parte Aşteptându-i pe barbari, noul roman al lui J.M. Coetzee, scris într-un stil cum nu se poate mai auster, ne face să plonjăm din prima clipă într-un univers misterios, ca de vis." (Joyce Carol Oates, New York Times Sunday Book Review)


- Bună ziua, domnule, zice o voce. Vă pot fi de folos?

Vocea aparţine unui bărbat mai în vârstă, ridat, cocârjat. Poartă o uniformă neagră decolorată; a apărut dintr-un oficiu mic sau o gheretă, de lângă intrare.
- Da. Tocmai am venit din oraş. Aş vrea să ştiu dacă am putea schimba o vorbă cu unul dintre rezidenţi, o doamnă care joacă tenis pe terenul din spate.
- Doamna respectivă doreşte să stea de vorbă cu dumneavoastră, domnule?
- Aşa cred. Trebuie să discut cu dânsa o chestiune importantă. O chestiune de familie. Dar putem aştepta până se încheie meciul.
- Şi numele doamnei?
- Nu vi-l pot spune, pentru că nu-l cunosc. Dar o pot descrie. Aş spune că are vreo treizeci de ani, de înălţime medie, cu păr negru pe care-l poartă pieptănat pe spate. Se află în compania a doi bărbaţi tineri. Şi e îmbrăcată complet în alb.
- Sunt mai multe doamne la La Residencia care corespund în mare acestei descrieri, domnule, şi câteva dintre ele joacă tenis. Tenisul este un mod de recreere destul de popular.

Băiatul îl trage de mânecă.
- Spune-i despre câine, şopteşte el.
- Câine?

Băiatul dă din cap.
- Câinele pe care-l aveau cu ei.
- Tânărul meu prieten spune că au un câine, repetă el - deşi nu-şi aminteşte de nici un câine.
- Aha, spune portarul.

Se retrage în ghereta lui, trage uşa de sticlă după el. În lumina slabă, îl văd răsfoind hârtii. Apoi ridică receptorul, formează un număr, ascultă, pune receptorul jos, se întoarce.
- Regret, domnule, nu răspunde.
- Asta pentru că e pe terenul de tenis. Nu putem merge pur şi simplu la teren?
- Regret, nu e permis. Vizitatorii nu au acces la facilităţile noastre.
- Atunci putem aştepta aici până termină jocul?
- Asta se poate.
- Putem să ne plimbăm prin grădină cât aşteptăm?
- Da.

Se depărtează prin grădina năpădită de tufăriş.
- Cine e doamna? întreabă băiatul.
- N-ai recunoscut-o?

Băiatul clătină din cap.
- N-ai simţit nici o mişcare ciudată în piept când ni s-a adresat, când ne-a salutat - un fel de ciupitură de corzile inimii, ca şi când ai mai văzut-o cândva, în alt loc?

Băiatul clatină din cap nesigur.
- Te întreb pentru că doamna s-ar putea să fie tocmai persoana pe care-o căutăm. Cel puţin ăsta e sentimentul pe care îl am eu.
- O să fie mama mea?
- Nu pot să bag mâna-n foc. Va trebui s-o întrebăm.

Încheie un tur al grădinii. De data asta, există un răspuns. "Un domn la poartă, ca să vă vadă", îl aude el pe portar spunând. "Da... da..."

Se întoarce către ei:
- Aţi spus că e o problemă de familie, nu-i aşa, domnule?
- Da, o problemă de familie.
- Şi numele?
- Numele nu contează.

Portarul închide uşa şi reia conversaţia. În sfârşit, iese din nou.
- Doamna vă primeşte, domnule, zice el. Dar există o mică problemă. Copiii nu au voie în Residencia. Mă tem că băieţelul dumneavoastră va trebui să aştepte aici.
- Ciudat. De ce n-au copiii voie?
- Fără copii în La Residencia, domnule. Asta e regula. Nu fac eu regulile, eu doar le aplic. Va trebui să stea aici, în timp ce dumneavoastră vă veţi vizita familia.
- Rămâi cu acest domn? îl întreabă el pe băiat. Mă întorc cât pot de repede.
- Nu vreau, spune băiatul. Vreau să vin cu tine.
- Înţeleg. Dar sunt sigur că, în clipa în care va auzi că aştepţi aici, doamna va dori să vină să te întâlnească. Prin urmare, vrei să faci acest mare sacrificiu şi să rămâi aici cu acest domn, doar pentru foarte puţin timp?
- O să te întorci? Promiţi?
- Bineînţeles.

Băiatul tace, nu vrea să-l privească în ochi.
- Nu puteţi face o excepţie în acest caz? îl întreabă el pe portar. O să fie foarte cuminte, n-o să deranjeze pe nimeni.
- Regret, domnule, fără excepţii. Unde am ajunge dacă am începe să facem excepţii? În curând, fiecare va dori să fie o excepţie, şi-atunci n-ar mai rămâne nici o regulă, nu-i aşa?
- Poţi să te joci în grădină, îi zice el băiatului. Sunt mulţi copaci în care te poţi căţăra. Mă întorc cât ai clipi.

Urmând indicaţiile portarului, el traversează curtea pătrată, trece printr-o altă intrare, bate la o uşă pe care scrie Una. Nici un răspuns. Intră.

Se pomeneşte într-o cameră de aşteptare. Zidurile sunt tapetate cu alb, cu un motiv de lire şi crini în verde-pal. Din lămpi ascunse, o lumină albă este proiectată discret în sus. Există o canapea albă din imitaţie de piele şi două fotolii. Pe o măsuţă lângă uşă, câteva sticle şi pahare de toate formele.

Se aşază, aşteaptă. Minutele trec. Se ridică şi se uită pe coridor. Nici un semn de viaţă. În lipsă de altceva, cercetează sticlele. Xeres dulce, xeres sec. Vermut. Conţinut de alcool 4%. Oblivedo. Unde e Oblivedo?

Ea apare brusc, îmbrăcată tot în costumul de tenis, mai vânjoasă decât părea pe teren, aproape voinică. Aduce o farfurie pe care o pune pe masă. Fără să-l salute, se aşază pe canapea, îşi încrucişează picioarele pe sub fusta lungă.
- Voiaţi să mă vedeţi? îl întreabă.
- Da. (Inima lui bate nebuneşte.) Mulţumesc că aţi venit. Numele meu este Simón. Nu mă cunoaşteţi, eu nu contez. Vin în numele altcuiva, şi vin cu o propunere.
- Nu vreţi să luaţi loc? îl invită ea. Ceva de mâncare? Un pahar de xeres?

Cu mâna tremurândă, îşi toarnă un pahar de xeres şi se serveşte din sandviciurile triunghiulare mici şi subţiri. Castravete. Se aşază de partea cealaltă a mesei, în faţa ei, dă pe gât lichiorul dulce. I se urcă imediat la cap. Tensiunea se evaporă, cuvintele se revarsă.
- Am adus pe cineva aici. De fapt, copilul pe care l-aţi văzut la terenul de tenis. E afară, aşteaptă. Portarul nu l-a lăsat să intre. Pentru că e copil. Vreţi să veniţi să-l cunoaşteţi?
- Aţi adus un copil să mă cunoască?
- Da. (El se ridică, îşi mai toarnă un pahar din xeresul eliberator.) Îmi pare rău - trebuie să fie derutant, nişte străini care vin pe nepusă masă. Dar nu vă pot spune cât de important este. Am...

Brusc, uşa se dă de perete şi băiatul însuşi apare în faţa lor, cu răsuflarea tăiată, gâfâind.
- Vino aici, îi face el semn băiatului să se apropie. O recunoşti acum pe doamna? (Se întoarce către ea. Chipul ei e încremenit, tulburat.) Poate să vă ia de mână? întreabă el. Iar către băiat: Vino, ia-o pe doamna de mână.

Băiatul rămâne stană.

Portarul îşi face intrarea în scenă, vădit supărat.
- Îmi pare rău, domnule, zice el, dar e împotriva regulilor, după cum v-am avertizat. Trebuie să vă rog să plecaţi.

El se întoarce către femeie, aşteptând ajutor. E sigur că ea nu trebuie să se supună portarului ăstuia şi regulilor lui. Dar ea nu scoate nici un cuvânt de protest.
- Aveţi milă! îl roagă el pe portar. Venim de foarte departe. Ce-ar fi să ne retragem cu toţii în grădină? Şi asta ar fi împotriva regulilor?
- Nu, domnule. Dar ţineţi cont că porţile se închid la cinci fix.

El se adresează femeii:
- Putem merge în grădină? Vă rog! Acordaţi-mi şansa asta, să vă explic.

În tăcere, cu băiatul ţinându-l de mână, cei trei traversează curtea şi ies în grădina neîngrijită.
- Complexul acesta trebuie să fi fost magnific odată, observă el, încercând să degajeze atmosfera, să se comporte ca un adult cu scaun la cap. Păcat că grădina e lăsată în paragină.
- Avem un singur grădinar cu normă întreagă. E depăşit.
- Şi dumneavoastră? Locuiţi aici de multă vreme?
- De ceva timp. Dacă urmăm poteca de colo, ajungem la un iaz cu caraşi aurii. S-ar putea ca fiului dumneavoastră să-i placă.
- De fapt, eu nu sunt tatăl lui. Am grijă de el. Sunt un fel de îngrijitor. Temporar.
- Unde sunt părinţii lui?
- Părinţii lui... Din acest motiv suntem aici. Băiatul nu are părinţi, nu în felul obişnuit. A fost un incident nefericit la bordul vaporului în timpul voiajului încoace. S-a pierdut o scrisoare care ar fi explicat totul. Ca rezultat, părinţii lui s-au pierdut sau, mai corect, el s-a pierdut. El şi mama lui au fost despărţiţi, şi încercăm să o găsim. Cu tatăl lui e altă poveste.

Au ajuns la iazul promis, în care se găsesc într-adevăr caraşi aurii, şi mici, şi mari. Băiatul îngenunchează la margine şi, cu o frunză de rogoz, încearcă să-i ademenească spre el.
- Ca să fiu mai exact, zice el, vorbind încet şi iute, băiatul nu are mamă. De când am coborât de pe vapor, o căutăm. Vreţi să vă gândiţi la posibilitatea de a-l lua dumneavoastră?
- Să-l iau?
- Da, să-i fiţi mamă. Vreţi să-l luaţi ca fiu al dumneavoastră?
- Nu înţeleg. De fapt, nu înţeleg nimic. Sugeraţi să vă adopt băiatul?
- Nu să-l adoptaţi. Ci să-i fiţi mamă, mamă întru totul. Nu avem decât o mamă, fiecare dintre noi. Vreţi să fiţi acea unică mamă pentru el?

Până în acest punct, ea l-a ascultat cu atenţie. Acum însă începe să se uite în jur, cu o privire rătăcită, parcă sperând ca cineva - portarul, unul dintre companionii de tenis, oricine - să vină s-o salveze.
- Şi mama lui reală? întreabă ea. Unde e? Mai trăieşte?

El crezuse că băiatul era prea absorbit de caraşii aurii ca să asculte. Dar acum, deodată, prinde glas:
- Nu e moartă!
- Atunci, unde e?

Băiatul tace. O vreme, tace şi el. Apoi spune:
- Vă rog să mă credeţi - vă rog să mă credeţi pe cuvânt -, chestiunea aceasta nu e simplă. Băiatul este fără mamă. Ce înseamnă asta nu vă pot explica, pentru că nu-mi pot explica nici mie însumi. Dar vă promit că dacă veţi spune pur şi simplu da, fără să staţi pe gânduri, fără regrete, totul se va limpezi, limpede ca lumina zilei, eu aşa cred. Prin urmare: îl veţi accepta pe acest copil ca fiind al dumneavoastră?

Ea se uită la încheietura mâinii, la care nu are nici un ceas.
- Se face târziu, spune ea. Fraţii mei mă aşteaptă.

Se răsuceşte pe călcâie şi porneşte cu paşi mari şi iuţi spre clădire, cu fusta foşnindu-i prin iarbă.

El fuge după ea.
- Vă rog, zice. Încă o clipă. Uite, vă scriu numele lui. Numele lui e David. Ăsta este numele sub care este cunoscut, numele care i s-a dat în lagăr. Şi la această adresă locuim, chiar în afara oraşului, în Satul Estic. Vă rog să vă gândiţi.

Îi vâră cu forţa bucata de hârtie în mână. Apoi ea dispare.
- Nu mă vrea? întreabă copilul.
- Ba cum să nu?! Eşti un băiat atât de frumos, de deştept, cine nu te-ar vrea? Dar mai întâi trebuie să se obişnuiască cu ideea. Am plantat sămânţa în mintea ei, acum trebuie să avem răbdare şi să o lăsăm să crească. Atâta vreme cât tu şi cu ea vă simpatizaţi, cu siguranţă sămânţa va creşte şi va înflori. Îţi place de doamna asta, nu-i aşa? Vezi cât de bună e, bună şi blândă!

Băiatul tace.

Când nimeresc drumul de întoarcere spre capătul liniei de autobuz, e aproape întuneric. În autobuz, băiatul adoarme în braţele lui; e nevoit să-l ducă în braţe, adormit, de la staţia de autobuz până la apartament.

În mijlocul nopţii, e trezit dintr-un somn adânc. Băiatul stă în picioare lângă patul lui, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji.
- Mi-e foame! scânceşte el.

El se ridică din pat, încălzeşte nişte lapte, unge cu unt o felie de pâine.
- O să locuim acolo? întreabă băiatul cu gura plină.
- La Residencia? Nu cred. Eu n-aş avea ce să fac acolo. Aş ajunge ca o albină din aia care se învârte în jurul stupului, aşteptând ora mesei. Dar putem vorbi mâine-dimineaţă. Avem destul timp.
- Nu vreau să locuiesc acolo. Vreau să stau aici, cu tine.
- Nimeni n-o să te oblige să locuieşti unde nu vrei. Acum hai înapoi în pat.

Stă cu copilul, îl mângâie încet, până ce acesta adoarme. Vreau să stau cu tine. Ce se întâmplă dacă această dorinţă va deveni amarnicul adevăr? Oare are în el capacitatea să-i fie şi tată, şi mamă acestui copil, să-l crească în spiritul a tot ce e bun, şi în acelaşi timp să-şi păstreze slujba de la docuri?

Se blestemă în sinea lui. Dacă ar fi prezentat cazul lor cu mai mult calm, mai raţional! Dar nu, trebuia să se comporte ca un nebun, năpustindu-se asupra bietei femei, cu rugăminţile şi pretenţiile lui. Ia copilul ăsta! Fii singura lui mamă posibilă! Mai bine găsea o cale de a-i pune copilul direct în braţe, trup lipit de trup, carne lipită de carne. Atunci amintirile care sunt mai adânci decât orice gând s-ar fi putut trezi, şi totul ar fi fost bine. Dar, vai, pentru ea a fost totul prea brusc, momentul acesta nemaipomenit, aşa cum şi pentru el a venit prea brusc. A explodat asupra lui ca o stea, iar el n-a putut fi la aceeaşi înălţime.