Maestrul Sadoveanu iubea mult-mult copiii şi îi mângâia mereu pe cap. Chema în fiecare dimineaţă câte unul şi îl mângâia pe cap. Dacă nu găsea copii în casă, chema câte unul de pe hudiţă şi îl mângâia pe cap. Când nu găsea nici unul, mângâia pe cap bustul lui Eminescu. Asta până ce coana Catincuţa îl chema la masă. Pe urmă pleca unde zicea el că avea stuchină cu alghine: la noi, la Viişoara, la unu' Evtichie.
Chiar când îi bătea, Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Odată, cu toate că-i iubea foarte mult, a tras cu puşca în copii: nu-l lăsau să scrie Divanul persian. Pe urmă s-o spăriet ş-o plecat la părintele Evtichie. Avea acolo, la Viişoara, o stuchină cu alghine. Aşa zicea.
Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Taaare mult îmi plac copchii, zicea. Da' asta nu-i nimic faţă de cât de mult iubea câinii de vânătoare, mai cu samă capaucele, adică căţelele. Şi asta e un fâs faţă de cât de mult o iubea pe cucoana Catincuţa. Dar şi asta e cacamaca faţă de cât de mult îl iubea pe Eminescu. Mânca borş de pui cu mămăliguţă şi bocea după Eminescu. Pe urmă a plecat la noi la Viişoara. Aşa zicea! Avea acolo, la părintele Evtichie, o stuchină cu alghine.
*
Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente şi mereu simţea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aştepta. De pildă, când băiatului de la tipografie îi ţâţâia fundul aşteptându-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănânce borş. Tot aşa, începea să scrie Hanu Ancuţei, dar lăsa totul baltă şi pleca să vâneze lapini la Tomeşti cu boierul Zipa, cu Teodorenii şi cu şleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale. Poftim! Nu mai spun că, în loc să scrie Baltagul, amâna şi se apuca să-şi cureţe galoşii. "Ce faci, Maestre, îl întrebau prietenii, nu mai scrii Baltagul?" "N-am inspiraţie", zicea. Cârnaţi! Se alinta! Parcă ce, inspiraţia vine aşa, popâc! Cureţi galoşii şi gata! Nu, nenişorule inspiraţia e voinţa sacră, sfântă a lui Dumnezeu, omul nu e în stare de aşa ceva. El e doar un sacerdot, adică popă, care aprinde focul divin. Aşa că, s-avem iertare, nu putea el, Maestrul, să născocească asemenea subiecte. Nu voinţa omului decide, totul este scris în Cer - şi Baltagul! Maestrul ar fi trebuit să fie modest şi să i se umple ochii de lacrimile recunoştinţei faţă de Domnul pentru că i-a plămădit şi desăvârşit în suflet o asemenea operă.Cel puţin asta-i părerea mea!
*
După ce termina de scris romanele sale, Maestrul îşi lua puşca şi căţeaua - o chema Azorel - şi pleca la vânătoare. Odată, când vânam în Branişte, mi-a spus că în apuse vremi pe aici treceau turmele de mascuri câtă frunză şi iarbă. În zilele noastre pe aceste locuri s-a ridicat un grandios combinat de creştere şi îngrăşare a porcilor, precum şi o maternitate pentru scroafele gestante.
*
Odată Maestrul ne-a spus: "Dacă consimţi să te amăgească, arta devine necesitate, prietini". Eram la crâşma lui Haramin din Păcureţ şi Maestrul tocmai mânca sarmale. Grozav îi mai plăceau sarmalele! Mânca şi câte două duzini la o masă. "Cum, Maestre, adică arta e aşa ca sarmalele aiestea?" a întrebat Ionel Teodoreanu. Ne-am prăpădit de râs la vorba asta. "Da, numai că gălucile lui Goraşcu Haramin nu-s amăgeli", a completat poetul Gică Durac. Iar ne-am zguduit de râs. Atunci unul din Botezi, nu mai ştiu cine, că erau mai mulţi, l-a lămurit pe Maestru, care, în treacăt fie spus, nu prea era tare la estetică, că arta este un moment de suspendare a urgenţei biologice, a preocupărilor imediate. Ea este un lux. Maestrul Sadoveanu s-a învăluit în tăcerile sale şi n-a mai spus nimic, dar cred că i-a purtat ceva râcă lui Teodoreanu, pentru că altădată l-am auzit adresându-i-se: "Măi, rubaşcă!" Autorul Medelenilor n-a spus nimic. Numai a roşit un pic.
*
Maestrul Sadoveanu era încuiat rău. Uneori şi câte cinci zile nu mai scria un rând din cauza asta. Era nervos noaptea, nu punea geană pe geană, se răstea la nevastă-sa (biata coană Catincuţa!), iar pe copii îi bătea din nimic. O dată a scos puşca şi a tras în aer ca să-i sparie, că, vezi Doamne, Maestrul nu putea scrie.Până într-o zi, când Ionel Teodoreanu, celebrul autor al Medelenilor, i-a spus:
- De ce nu iei, cher ami, nişte supozitoare?
Maestrul a luat supozitoare şi... s-a descuiat sau s-a desferecat, cum zicea el în dulcele grai moldovinesc.
De atunci Maestrul Sadoveanu i-a purtat o deosebită afecţiune lui Ionel Teodoreanu, căruia i se adresa tandru cu "măi, rubaşcă".
*
Soţia Maestrului Sadoveanu, coana Catincuţa, cum îi spuneam toţi, era destoinică şi aprigă femeie. A născut, a crescut şi a educat nu mai puţin de unsprezece copii. În vreme ce Maestrul scria sau mergea la vânătoare şi pescuit, coana Catincuţa avea grijă de casă. Nu-i vorbă, el aducea banii în casă. Odată, când Maestrul a fost bolnav pe un timp mai îndelungat şi, drept urmare, n-au mai intrat bani în casă, coana Catincuţa a ajuns să ia pe datorie până şi gaz de lampă de la jupân Bercu.Atâta că uneori Maestrul cam strica armonia familiei. I se aprindeau repede şi degrabă călcâiele după câte-o muiere, iar când îl apuca, umbla ca tăunul după... coada vacii. Aşa s-a întâmplat şi cu Natalia Negru, prietenă de familie. După ce c-a băgat în mormânt doi scriitori cu marafeturile şi zărghelile ei, umbla acu şi după Maestrul Sadoveanu să-l ameţească. Venea des la casa din Copou pe motiv că are nişte poezii să i le îndrepteze Maestrul. Cârnaţi! Altceva voia ea să-i "îndrepteze". Şi cu toate că îţi trosneau fălcile de atâta căscat când auzeai poezelele ei, Maestrul o asculta ore în şir, îi zâmbea, o îndemna cu cafele, cu şerbeturi şi dulceţuri. Coana Catincuţa a zăpsit cum şade treaba, că adică iar "i-o vinit di mihoho" Maestrului, cum zicea ea, şi şi-a pregătit din vreme artileria grea, ca să spunem aşa.
Şi-ntr-o bună zi, coana Catincuţa şi Maestrul au condus-o pe Natalia la plecare până în vestibul, aşa cum se cuvine. Coana Catincuţa a aşteptat să se închidă uşa în urma Nataliei şi, cum stătea dumnealui cu gura până la urechi, strechiet de plăcerea celeilalte, coana i-a ars un pumn drept între faruri. Era ea mititică, dar i-o tras una cât ce-o putut: "Auzi, eu n-am casă de strâcat! Mojâcule!" şi i-o băgat pumnişorul sub nas. Maestrul a tăcut chitic, mai ales că apăruse Profiriţa, viitoarea scriitoare Profira Sadoveanu, şi se holba la parbrizul tamponat al lui taică-său: "Ce-ai păţit la nas, tăticuţule?" "M-am pălit la bărbierit, Proşiriţo. Hai, mergi la madamă" (guvernantă - n.n.). Profira a înţeles ea ceva, dar n-a pomenit nimic despre întâmplare în memoriile despre Maestru (fireşte, din jenă!). Dar "s-a scăpat" pe la prietene, aşa că o "vindem" şi noi cum am auzit-o.
Pe urmă, după moartea coanei Catincuţa, coniţa Natalia umbla cu limba scoasă să se căsătorească, dacă vă puteţi închipui, cu Maestrul. Dar pune-i sare pe coadă, coniţă! Maestrul a refuzat-o: nu voia să întineze memoria neuitatei coane Catincuţa!