Tot povestind istorioare cu gradați tîmpiți sau cu bețivăneli haioase, dăm impresia că armata a fost așa, o operetă în pas de defilare. Nu prea ne batem capul să cugetăm mai adînc la perioada asta. Eram tineri, prostuți, armata a fost cum a fost, dar a trecut, dă-o dracului - așa judecăm. Mai e și dulceața asta a trecutului, "coloarea", cum spune Maestrul Sadoveanu. Și spune-i tu povestitorului moldovean să nu mai povestească cu "coloare" lăcrămoasă, reînviind cu nostalgie capricioasă amurgurile viorii, bunătatea bleagă a foștilor camarazi, pupatul înduioșat cu muci la beții sau baligile campestre de altădată! E ca și cum ai impune mîței să nu mai prindă șoareci; doar dacă ne-ar castra ca pe mîțe sau ne-ar inocula vreun ser intraîmbîrligăcios, care să ne extirpe instinctul de povestitor neaoș și să ne dinamizeze cu hormoni de dureri masculine abisale și de tragism pur, așa ca să scriem furibund istorii crunte cu mafioți mariopuzieni. Îmi amintesc cum bietul Dorin Spineanu a umblat vreo juma de an cu o carte de Puzo la el - voia să scrie un super-Nașul și harști! să rupă gura literaților români. "Dorine, mai bine caută cărțile din rîndul al treilea de pe rafturi (acolo ținea el autorii mari, îmi arătase odată) și scrie ca ăia, mitic, nu cu Mitică". "Da' eu nu-s șoldovean, bre!" "Ei, atuncea scrie ca Puță"