De cătănie (1)

Am făcut armata la grăniceri, la TR (Termen Redus - nouă luni, cum făceau cei care intraseră la facultate). Spre sfîrșit ne-au dat grade, ne-au făcut sergenți, "au înflorit bostanii", ziceau cu rîcă cei de la "trupă", adică cei care făceau armata întreagă, săracii. Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenușul de rață sau ca niște flori de bostan - de aici "au înflorit bostanii". Doar cîțiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpățînoși, nu în sensul de proști, ci încăpățînați, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofițerii și chestii din astea; dacă stau și mă gîndesc bine, ei, căpățînoșii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar și-au exprimat jemanfișismul față de scîrba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au cîștigat în fața sinelui. Deci, ne-au gradat și, chiar la sfîrșitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la granița cu măreața Uniune Sovietică, așa de măreață că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară și peste Basarabia. Eu, băiat cuminte, crescut la țară, cu frica de Dumnezeu și de autorități, am ținut ascuns în mine jemanfișismul mai sus pomenit, așa că m-au făcut sergent și am fost repartizat la pichetul Golăiești, aproape de Iași și, deci, aproape de casă. Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întîmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea și dorește cu ardoare orice român, ceea ce caută zi și noapte fără să aibă liniște, în armată, la locul de muncă, în administrația publică, la alimentare și la toate instituțiile unde are un interes cît de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoștințele și Relațiile, îmi pusese mîna dumnezeiască în cap. URAAA! Ce se întîmplase. Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasă - să cumpere vin pentru sărbători, că "la țărani" vinul, se știe, era mai bun ca în comerțul socialist. Tov colonel, că așa-i ziceam toți, eliminînd nițel degradanta particulă "lent", a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers pînă la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel și se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Ichim cătănește, ca să zicem așa, la grăniceri. "Am și eu un nepot în armată la grăniceri", sare de colo nea Fănică. "Taică-său e văr cu mine" "Zău?" face tov colonel. "Are un vin mai bun ca al meu", încheie șmecher vorba nea Fănică, făcînd cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Și așa nea Fănică și tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînțeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, așa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun - numai ottonel și fetească prima-ntîi, mama i-a îndesat și ea în diplomatul kaki niște hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbați s-au făcut praștie, tata și cu nea Fănică, ajutați de șofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO și, uite așa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i așa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.