La acasa mea

Eram fericit. Extrem de fericit. Asta cu toate că fusesem dat afară de la liceul militar, cu toate că anul acela pierdut era o risipă de viață. Am trimis acasă vreo două scrisori plângăcioase mamei, a venit tata la mine, "nu mai vrei?" "nu", am răspuns scrâșnit. În fine, cât de scrâșnit poți fi la vârsta aceea. Tata a vorbit cu niște ofițeri și gata. Pentru aceasta am să-i mulțumesc mereu tatei. Și acum, când a murit de peste 30 de ani. El rămăsese, probabil, cu nostalgia armatei, căci mersese la Făgăraș, ca să facă o școală militară, dar a început războiul. A făcut tot războiul de la 16 ani: mai întâi la Odessa, apoi până în Cehoslovacia - un pion mânat de vânturile istoriei.

Ce nu mi-a plăcut acolo? Da, neclar, indistinct simțeam la vârsta aceea că eram reduși la nimic. Eram niște cârpe de bucătărie: pleoștiți, șovăielnici și repliați în instincte rele, ca niște umbrele zdrențuite, gata să te împungă cu scheletul de aluminiu. Bine, altora, mai grosieri, mai... nu știu cum să spun, ca să nu jignesc, le va fi plăcând - nu zic nu. Mie nu! Nu am putut suporta niciodată subordonarea. Am acum convingerea asta.

Dar veneam acum acasă. La acasa mea. Eram fericit, cum vă zic, dar și o undă de teamă mi se strecura în suflet. Asta cu toate că aveam numai 14-15 ani și eram, în general vorbind, neîmpovărat de îndoieli. Conturul dur și nemilos al convingerilor maturității încă nu mă împungea ascuțit, ca tăișul unui topor. Arareori totuși mă împungea. Prea devreme, dar mă înțepa. Ce se va întâmpla cu mine? Eram ca o umbrelă de grădină din poliester - o uiți acolo, o bat ploile, intemperiile, o decolorează timpul, care trece, frate, trece. Ușoară, neînsemnată, o ridică vânturile când vrei și când nu vrei. Pentru prima dată simțeam asta. Cam devreme, dar simțeam. Timpul placid și umed începea să mă cuprindă. Umbrelei numite viața mea i se decolora pânza, i se bloca osatura, structura de susținere, mă rog, scheletul, dar eram, totuși, fericit.

Iar când ești fericit, orice lucru din lume te face și mai fericit, chiar și frigul, chiar și vacile pe care le vedeam de la fereastra trenului, chiar și bătrâna din fața mea: o babă cu părul aspru și sur. Iar țeasta ei semăna cu o găoace ciudată, ca o scoică.
Și bătrâna mi-a spus deodată:
-Lasă, nu-i nimic, măi băiete. Te descurci tu.

Mă uitam de la fereastra trenului și fericirea mi se amesteca cu tristețea, cu gândurile despre ce voi spune acasă la ai mei. Era o dimineață nespus de frumoasă, de o nestatornicie albastră care te înfiora. Corespundea cu starea mea sufletească de atunci. Și ceața zdrențuită, care rătăcea în vârtejuri domoale în jurul becurilor electrice. Țâșneau în sus rândunele, împrăștiindu-se ca o mână de semințe aruncate în cer. Și, da, în urma cuvintelor bătrânei, simțeam un val inexplicabil de fericire, ca un vânt neașteptat, care umfla o pânză.
Veneam la acasa mea!