De tinerețe / Biletul de învoire

De tinerețe - Pe cînd lucram ca profesor în satul Burdusaci, aflat la 54 de kilometri de Bacău, cel mai apropiat oraș, veneam des acasă, lîngă Iași: mama era singură, Și așa rudele îmi reproșau că vin prea rar, eu mă apăram spunînd că timpul e scurt (veneam vineri seara sau sîmbătă dimineața și plecam duminică seara înapoi), apoi drumurile astea le "rupeam" din amărîtul meu de salar de profesor. În fine, nu mai spun cît de greu îmi era să mă las dus de acasă... Ar fi multe de povestit. Altădată.

Într-o iarnă, în ianuarie, am întîrziat luni la școală. Autobuzul era aglomerat, "Șeriful" (un șofer tare de treabă, așa-i ziceam noi, Șeriful, că purta o pălărie neagră, largă) mi-a deschis ușa din spate a autobuzului și așa am putut să mă îngrămădesc și eu. Am ajuns pe la ora nouă, era vînt și viscol, satul pustiu. La școală intru în cancelarie - nimeni! Aceeași încăpere neprimitoare, cu soba spartă la portiță, prin care ieșea veșnic fum, cu masa scrijelită pe care nimeni nu s-a gîndit vreodată să pună o față de masă, cu tablourile atîrnate pe pereți ale unui pictor născut la Burdusaci, tablouri pe care cineva scrisese cu negru și mare, să se vadă, numărul de inventar, cu hîrtia lipită de perete pe care directoarea scrisese mare: PROGROM DE ACTIVITATE. Eu și cu Mihăilă, profesorul care îmi îndulcea zilele cu umorul lui, ziceam Pogrom de activitate. Mi-am dat seama că nu am auzit nici pe hol, cînd venisem, vreun zgomot, nici măcar scîrțîitul băncilor paradite din clase. Ies pe hol și deschid ușa la o clasă - NIMENI! La altă clasă - NIMENI! Parcă picase bomba cu neutroni, aia care omoară oamenii și lasă clădirile în picioare. Sau parcă eram într-un tablou de Giorgio de Chirico, cu peisaje urbane pustii. Unde-s? Era luni, practică agricolă nu putea să fie în miezul iernii. Mi se oprise mintea în loc. Alte explicații nu mai puteam găsi.

Pe urmă parcă am auzit un zgomot la clasa ultimă, tocmai de la capătul holului. Merg și deschid ușa și un val de căldură umană mă inundă: "Hai să dăm mînă cu mînă / Cei cu inima română..." Glasuri firave de copii, dulci, dumnezeiești, așa le-am receptat atunci. Cu greu mi-am putut reține un sughiț de plîns.

Era 24 Ianuarie.

Biletul de învoire - Din cînd în cînd caut hîrtiuța cu pătrățele, ruptă dintr-un carnețel, pe care Profesorul Priscornic și Emil, ambii duși din această lume, mi-au scris biletul "de învoire". Am petrecut împreună cu Emil o noapte la Profesor. Nici nu îndrăznesc să vorbesc în amănunt despre dulceața discuției de atunci, de aburul prieteniei care te învăluia. Ar însemna să le destram. La un moment dat le-am spus: Ce mă fac eu cu soția? Lasă că te învoim noi, mi-au zis. Și Prischi, cu veșnica lui țigară, ținută la tîmpla stîngă, s-a apucat să scrie acest bilețel. E scris în maniera absurdă din Însemnările unui nebun de Gogol. Am contribuit cu toții la "biletul de învoire". Apoi Prischi l-a îndoit și mi l-a înmînat ceremonios, în felul lui greu imitabil.

Recitind azi textul haios, am sentimente greu de deslușit, imprecise ca un fum de țigară încolăcit și apoi pierdut în văzduh. De bună seamă că petecul acesta de hîrtie poartă o nostalgie în el, deține ceea ce japonezii numesc mono no aware, o stare care s-ar putea traduce aproximativ prin "tristețe a lucrurilor". Un personaj din Sembazuru (Stol de păsări albe e tradus titlul), romanul lui Yasunari Kawabata, e convins că o ceașcă de ceai shino poartă straniu amprenta rujului de buze al Doamnei Ôta, moartă cu mulți ani înainte. Miros "bilețelul de învoire" și simt emanarea transparentă a fumului de la țigara lui Prischi de acum un sfert de veac.