39. Natalie Wood înotînd spre cascadă

1-2 februarie 2001
3.10, noapte
"Şi să ştii că tot ce-ţi spun eu e adevărat – a zis cioroiul; eu am o iubită, e domesticită şi stă la curte şi ea mi-a povestit tot" (Andersen).

Am tot încercat să adorm şi bineînţeles că n-am putut. Mă gândesc la cuvintele lui Cioran despre Scott Fitzgerald. "nu era copt pentru nopţile sale". Aş zice că eu sunt. Dintre cărţile lui Cioran, "Exerciţiile de admiraţie" am citit-o cu adevărată plăcere. Războiul lui cu lumea este aici atenuat, portretele sunt fermecătoare (unele). Cînd scrie despre Maria Zambrano că "face parte dintre fiinţele ce te fac să regreţi că le întîlneşti prea arar, dar la care te gîndeşti neîncetat şi pe care ai vrea să le-nţelegi sau măcar să le intuieşti" – la cine crezi că mă gîndesc?

2 februarie
Fără a compune cîntece de slavă propriei persoane, mă simt bine în pielea mea. Nu mă mai gîndesc deloc la Natalie Wood înotînd sinucigaş spre cascadă în "Splendoare în iarbă".

Cînd eram mic priveam filme cu vikingi. Şi "Norii negri" – un serial polonez. Şi "Tarzan".

Singurul lucru care mă face să mă simt neputincios e moartea. Nu neapărat a mea. A unui prieten. A unei rude.

Afară viscoleşte. Departe e parfumul de pe flori.

Nici pînă la vară nu voi scrie o piesă de teatru? Una medievală, de jucat la Sighişoara, acest Woodstock fals şi uz de fals (cum Corina definea festivalul).

Aveam un coleg în liceu (eram prieteni; uneori chiuleam de la practică şi mergeam la el. Beam ţuică fiartă şi ascultam discuri cu Vali Sterian şi Victor Socaciu) care spunea că el s-ar însura cu o tîrfă. Că o fată cuminte va fi măcinată de curiozitatea de a vedea cum e şi cu altcineva, ispita va sta mereu la pîndă. Sigur că era şi puţină bravadă. Ca la şaptesprezece ani.

Acum, deşi sunt singur în camera mea, mă gîndesc la Laur şi la o întrebare de-a lui: "Ştii cu cine ar trebui eu să mă răzvrătesc?" – rămasă fără răspuns. La şorţul cu "Găteşte repede" al Corinei. La tine reflectată în globurile din pom, dar şi "la un pahar distanţă" de a te îmbăta, la incapacitatea mea de a mă adapta unei lumi de aranjamente, la localul în care am băut bere cu Nadia, după examenul ei de bac – şi care acum s-a desfiinţat. Şi pot să o iau de la început şi să spun despre Laur cum ne vorbea (băuse desigur) despre cartea "După plată şi răsplată" – de Dostoievski (asta ar fi "Crimă şi pedeapsă"), despre Corina amestecînd oje. Aş putea să te întreb ce faci după examene – şi dacă e ultimul al acestei sesiuni; dar ar fi şi mai grozav dacă aş termina povestirea pentru concurs.

Şi am să-ţi spun că nu, nu voi citi niciodată "Tragedia Europei centrale" a lui Kundera, nici "The Power or Powerless" – a lui Havel şi nici măcar "Minima moralia" de Adorno. Cu atît mai puţin voi reuşi "Baltagul". În schimb aş putea să-ţi povestesc despre Virginia Woolf, din cartea lui Mihăeş ("De veghe în oglindă") – cum stătea pe un prag îngust deasupra unui abis, cum singurătatea îi dezvolta iritabilitatea, cum era o femeie dezagreabilă, iar "opera ei nu e decît răbufnirea unei neputinţe", cum avea puţină dragoste pentru omenire dar era considerată cea mai inteligentă femeie din Anglia, cum nu-şi iubeşte semenii, iar la patruzeci de ani are din ce în ce mai puţine rebuturi, cum trebuie să fii zgîrcit, să nu ai timp decît pentru lucruri esenţiale. De ce să nu te avînţi în pagină? De ce să nu scrii o capodoperă? Şi cum, după ultimul punct din "Valurile" mărturisea că se respectă pentru că a scris această carte. Şi cum "critica nu este decît zborul unei păsări peste vîrful unui aisberg" (Ilie Dobre ar spune iceberg, iar Gyuri Pascu e un comentator sportiv la fel de prost, în ciuda aparenţelor). Cumva o înţeleg cînd nu-i convine să-şi vadă cărţile sub lupa universitarilor, neisprăviţii la care numai cînd se gîndeşte îi îngheaţă sîngele în vine. Deşi generalizările nu-s acceptabile.

La cinematograf rulează însă un nou film cu Hugh Grant.