Teorema vie

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


Farurile ieşite din beznă mă orbesc la ieşirea din parking. Mă apropii, e a treia încercare.
- Scuzaţi, mergeţi cumva la Lyon?
- Păi... da.
- Mă puteţi lua şi pe mine? La ora asta nu mai sunt trenuri!
 
Şoferiţa ezită o clipă, aruncă o privire către pasageri şi mă invită să urc în spate. Mă aşez.
- Mii de mulţumiri!
- Aţi fost la concert, nu?
- Da, da, a fost tare mişto.
- Îhî, foarte fain.
- După ce-am ascultat douăzeci de ani Têtes Raides, nu puteam pierde ocazia asta. Dar detest să conduc, aşa c-am venit cu trenul, spunându-mi că nu se poate să nu găsesc un lionez care să mă aducă în oraş.
- Cu plăcere, nici o problemă. Eu am venit cu fiul meu, iar cel de lângă dumneavoastră e prietenul lui.

Bună seara tuturor...
- Pogo-ul n-a fost prea dur, sala era mare, nu ne călcam pe picioare, a fost în regulă.
- Da, fetele n-au avut de ce să se plângă.
- Lasă, că unora le place când se-ncinge mai tare!

Nostalgia după o fermecătoare punkistă cu piercinguri, debordând de energie, pe care hazardul unui pogo mi-o aruncase în braţe la un concert al lui Pigalle.
- E drăguţ păianjenul dumneavoastră.
- Da, port întotdeauna un păianjen, ăsta-i stilul meu, le comand special la Lyon. Atelierul Libellule.
- Sunteţi muzician?
- Nu!
- Artist?
- Matematician!
- Poftim, matematician?
- Da, da... există şi-aşa ceva!
- Şi cu ce vă ocupaţi?
- Hmmm, chiar vreţi să ştiţi?
- Pe bune, nu fac mişto.

Trag aer în piept.
- Am dezvoltat o noţiune sintetică de curbură Ricci minorată în spaţiile metrice complete cu măsură şi local compacte.
- Poftim?! Faceţi mişto de mine?
- Deloc. E un articol care a avut o mulţime de ecouri în comunitate.
- Puteţi să repetaţi? Sună prea fain!
- Păi, da, am dezvoltat o noţiune sintetică de curbură Ricci minorată în spaţiile metrice cu măsură separabile, complete şi local compacte.
- Uau! Şi la ce-i bună?

S-a spart gheaţa, îmi dau drumul. Explic pe îndelete, vorbesc, demistific. Teoria relativităţii a lui Einstein, curbura care deviază razele de lumină. Curbura, piatra unghiulară a geometriei neeuclidiene. Curbura pozitivă, razele se apropie; curbura negativă, razele se depărtează. Curbura, care se explică prin cuvinte din optică, se poate exprima şi prin cuvintele fizicii statistice: densitate, entropie, dezordine, energie cinetică, energie minimă... asta-i descoperirea pe care am făcut-o împreună cu câţiva colaboratori. Cum să vorbeşti despre curbură într-un spaţiu cu ţepi ca un arici? Problema transportului optimal, care se întâlneşte în inginerie, în meteorologie, în informatică, în geometrie. Cartea mea de o mie de pagini. Vorbesc, vorbesc pe măsură ce kilometrii se scurg.
- Gata, intrăm în Lyon. Unde vă las?
- Locuiesc în arondismentul unu - cartierul intelectualilor! Dar lăsaţi-mă unde vă e mai comod, mă descurc.
- Nici o problemă, vă duc acasă, doar să-mi spuneţi pe unde o iau.
- Super. Cât vă datorez, pot să contribui la taxa de autostradă?
- Lăsaţi, nu e cazul.
- Mulţumesc, sunteţi minunată.
- Înainte să plecaţi, puteţi să-mi scrieţi o formulă matematică?
  Beznă adâncă, şoferul de taxi e complet pierdut. GPS-ul îi indică o direcţie evident aiurea, direct în copaci.
 
Încerc să fac apel la bun-simţ: am mai trecut pe-aici, e clar că GPS-ul nu-i actualizat, ar trebui să explorăm împrejurimile. S-ar părea că ne-am rătăcit şi e limpede că, dacă urmăm indicaţiile aparatului, o să ne împotmolim de tot!
 
În spate, copiii sunt indiferenţi. Fetiţa a adormit, obosită de călătoria cu avionul şi de decalajul orar. Băiatul observă tăcut. Are doar opt ani şi a fost deja în Taiwan, în Japonia, Italia, Australia şi în California, aşa că n-o să-l îngrijoreze un taxi pierdut în mijlocul unei păduri din New Jersey în miezul nopţii, ştie că până la urmă se-aranjează toate.
 
Ne învârtim în cerc, dăm iar peste un pic de civilizaţie şi peste o fiinţă umană într-o staţie de autobuz, cerem indicaţii. Doar nu e GPS-ul deţinătorul absolut al adevărului topografic.
 
În fine, ni se arată Institutul pentru Studii Avansate - IAS pentru intimi. Atât de impunător, drept în mijlocul pădurii, aduce un pic cu un castel. Ca să ajungi la el, trebuie să ocoleşti terenul de golf, foarte întins.
 
Aici şi-a petrecut Einstein ultimii douăzeci de ani din viaţă. Sigur că, pe-atunci, nu mai era tânărul vivace din 1905 care revoluţionase fizica. A marcat totuşi locul acesta prin prezenţa lui mai mult decât oricine altcineva. Şi-apoi, au mai fost John von Neumann, Kurt Gödel, Hermann Weyl, Robert Oppenheimer, Ernst Kantorowicz, John Nash, toţi aceşti mari gânditori la auzul numelor cărora te înfiori.
  Ahhh... Ce nasol e să te trezeşti. Abia, abia mă scol, mă aşez pe pat.
Îh?
Aud o voce-n cap. Trebuie să treci al doilea termen în partea cealaltă, să faci transformata Fourier şi să inversezi în L2.
 
Nu se poate!
 
Mâzgălesc o frază pe un colţ de hârtie, zoresc copiii să se pregătească, le fac micul dejun şi-i alerg prin iarba umedă până la staţia autobuzului şcolar. Un frumos autobuz galben-negru, ca în filmele americane!

Toţi copiii suie cuminţi în autobuzul care-i duce la şcoala din Littlebrook. E nostim când te gândeşti la concentraţia de fii şi fiice de oameni de ştiinţă de înalt nivel care stau pe scaunele acestui autobuz. Sunt, de exemplu, copiii compatriotului meu Ngô Bao Châu, care a lăsat regiunea pariziană pentru Princeton. Ngô a ţinut afişul pentru rezolvarea sa spectaculoasă a unei probleme vechi, numite Lema Fundamentală. E un domeniu matematic vestit pentru dificultatea sa şi care mi-e complet străin. În orice caz, toată lumea îl dă pe Ngô favorit la următorul tur de medalii Fields.

Gata, copiii au plecat. La Littlebrook o să-i răsfeţe, o să aibă lecţia de engleză personalizată în timpul zilei, vor avea grijă să le dea încredere în ei - pentru asta, se poate avea încredere în educatorii americani. Iar după-amiază, o să se întoarcă fericiţi de ziua lor şi vor fi şi mai fericiţi să-şi facă temele - din fericire, ura faţă de temele pentru acasă încă n-a ajuns în Statele Unite, cel puţin nu la Princeton.

Mă-ntorc repede acasă, mă instalez într-un fotoliu şi testez ideea care mi-a apărut ca prin farmec azi-dimineaţă, ca să umplu blestemata de gaură.
- Rămân la Fourier, cum mi-a sugerat Michael Sigal, nu merg deloc pe transformată Laplace, dar înainte de a inversa, încep să separ ca aici şi-apoi în doi timpi...

Scriu şi mă uit. O clipă de reflecţie.
Merge! Aşa cred...
Merge!! E sigur!
Clar că aşa trebuia să fac. De-aici încolo, pot dezvolta, pot adăuga ingrediente, dar am deja trama.

Acum e doar o chestiune de răbdare, mi-e limpede că dezvoltarea ideii conduce la scheme pe care le recunosc. Scriu detaliile, nu mă grăbesc. E momentul să-mi pun în valoare cei optsprezece ani de practică matematică.
- Hmm, acum aduce cu o inegalitate Young... iar apoi e ca în demonstraţia inegalităţii lui Minkowski... schimb variabilele, separ integralele...

Trec în mod semi-automat. Acum îmi pot folosi întreaga experienţă... dar ca să ajung aici, mi-a trebuit un apel pe firul direct. Faimoasa linie directă, când primeşti un telefon de la Dumnezeul matematicii şi o voce îţi răsună-n cap. E extrem de rar, credeţi-mă!

Îmi amintesc de o altă experienţă de linie directă. În iarna lui 2001, profesor la Lyon, am ţinut o vreme un curs la Institutul Henri Poincaré, în fiecare miercuri. Expuneam cvasi-soluţia mea pentru conjectura lui Cercignani când, într-o miercuri, Thierry Bodineau m-a oprit şi m-a întrebat dacă nu puteam să ameliorez o anume parte a enunţului. La întoarcere, în TGV, gândindu-mă la asta, am pus ca iluminat mâna pe o schemă de demonstraţie mult mai puternică şi care-mi permitea chiar să închei demonstraţia conjecturii. Apoi, în zilele următoare, am completat argumentul ca să tratez un caz mai general, o extensie a conjecturii într-un anume sens; şi mă pregăteam, mândru, ca miercurea următoare să expun noile rezultate.

Dar marţi am descoperit o eroare fatală în demonstraţia teoremei a doua. Mi-am petrecut toată seara încercând s-o repar şi m-am culcat pe la trei-patru noaptea, fără succes.

A doua zi, abia trezit, răsuceam problema în minte, neputând accepta că trebuie să renunţ să-mi prezint rezultatul. M-am dus la gară cu capul plin de piste care nu duceau nicăieri. Dar, de îndată ce m-am instalat în TGV, a venit iluminarea şi am ştiut cum trebuie corectată demonstraţia.

De data asta, tot drumul în TGV am pus pe picioare rezultatul şi l-am anunţat cu toată mândria care se poate imagina. Publicată puţin mai târziu, demonstraţia asta made in TGV a format materia unuia dintre cele mai bune articole ale mele.

Iar în dimineaţa asta de 9 aprilie 2009, o nouă mică iluminare mi-a bătut la poarta minţii şi a limpezit totul. Mare păcat: cu siguranţă, cititorii articolului nu vor simţi euforia asta, iluminarea va fi înecată în tehnică...
  Cu ceaşca de ceai în mână, bătrânul se întoarce spre mine şi mă priveşte insistent, fără să scoată un cuvânt, evident derutat de stilul meu vestimentar neobişnuit.

E o scenă care mi-e familiară - oameni uimiţi sau descumpăniţi de costumul meu şi de păianjenul pe care-l port. De obicei, îi privesc cu amuzată bunăvoinţă. Dar, de data asta, sunt cel puţin la fel de intimidat ca şi cel care mă observă. Pentru că e vorba despre John Nash, poate cel mai mare analist al secolului, eroul meu matematic, născut în 1928. N-a primit medalia Fields şi amărăciunea acestui eşec l-a măcinat zeci de ani. Sigur, a primit Premiul Nobel pentru economie pentru lucrările lui din tinereţe despre "echilibrele Nash", care l-au făcut celebru în teoria jocurilor, economie, biologie. Dar ce a făcut ulterior e, pentru cunoscători, mult mai important: ar fi meritat una, două, trei medalii Fields.

În 1954, Nash a introdus scufundările neregulate, monstruozităţi care-ţi permit să faci lucruri imposibile, cum ar fi să mototoleşti o minge de ping-pong fără să o deformezi, sau să construieşti un inel perfect plat. Nu putea fi adevărat şi era adevărat, a spus Gromov, care a înţeles opera geometrică a lui Nash mai bine decât oricine de pe planeta asta, şi, plecând de la ea, a dezvoltat întreaga teorie a integrării convexe.

În 1956, acceptând provocarea unui coleg neîncrezător - Ambrose -, Nash a demonstrat că toate geometriile abstracte ale Prinţului Riemann - Chopin al matematicii - pot fi realizate la modul cel mai concret. A împlinit astfel un vis vechi de aproape o sută de ani.

În 1958, răspunzând unei întrebări puse de Nirenberg, Nash a demonstrat regularitatea soluţiilor ecuaţiilor liniare parabolice cu coeficienţi eliptici măsurabili - continuitatea în spaţiu-timp a căldurii într-un solid complet omogen. A fost începutul teoriei moderne a ecuaţiilor cu derivate parţiale.

Soarta a vrut ca geniul monastic Ennio De Giorgi să rezolve această problemă simultan cu Nash, printr-o metodă complet diferită; dar asta nu scade cu nimic meritul lui Nash.

Nash e unul dintre rarii oameni de ştiinţă în viaţă care a fost eroul unui film hollywoodian. Nu mi-a plăcut prea mult filmul, dar am apreciat mult biografia care i-a stat la bază. John Nash, a Beautiful Mind.

Dacă Hollywoodul a fost atras de Nash, asta nu s-a întâmplat numai din pricina realizărilor matematice ale acestuia, ci, mai ales, din pricina poveştii sale tragice. La 30 de ani a înnebunit. A petrecut în azil peste un deceniu, pentru a bântui apoi, ca o jalnică fantomă, culoarele Princetonului. Iar după trei decenii în purgatoriu, Nash a părăsit ţărmul nebuniei. Acum, la 80 de ani trecuţi, e la fel de normal ca dumneavoastră şi ca mine.

Doar că, deasupra lui, stăruie o aură pe care nici dumneavoastră, nici eu n-o avem, mărturiile unor realizări excepţionale, lovituri de geniu şi un mod de a decoji, de a analiza problemele care fac din Nash o figură tutelară pentru toţi analiştii moderni, în orice caz pentru mine.

Cel care mă fixează e mult mai mult decât un om, e o legendă vie, iar eu n-am curaj să merg să-i vorbesc.

Data viitoare, voi îndrăzni să-l abordez şi am să-i povestesc cum am făcut o expunere despre paradoxul lui Scheffer-Shnirelman, cu o demonstraţie inspirată de teorema lui de scufundare neregulată. Am să-i vorbesc despre proiectul meu de conferinţă despre el la Biblioteca Naţională a Franţei. Poate că am să-i spun şi că e eroul meu. Dar n-o să-i par ridicol?
  Numele meu răsună în sala imensă, iar pe ecranul gigantic mi se afişează portretul realizat de fotograful Pierre Maraval - cu lavalieră roşu-carmin şi păianjen alb smălţat cu mov. N-am dormit toată noaptea, dar am impresia că n-am fost niciodată atât de treaz. E momentul cel mai important din întreaga mea viaţă profesională, cel la care matematicienii visează fără să îndrăznească să şi-o mărturisească. Omul de ştiinţă mai mult sau mai puţin anonim, numărul 333 în lista celor "O mie de cercetători" fotografiaţi de Maraval, tocmai iese la lumină.

Mă ridic şi înaintez spre estradă în timp ce răsună anunţul: O Medalie Fields e atribuită lui Cédric Villani pentru demonstraţiile date amortizării Landau neliniare şi convergenţei la echilibru pentru ecuaţia lui Boltzmann.

Urc treptele, străduindu-mă să nu fiu nici prea încet, nici prea rapid, şi mă apropii de preşedinta Indiei, în centrul estradei. Preşedinta e scundă, dar emană o forţă care e palpabilă în atitudinea anturajului său. Mă opresc în faţa ei; se înclină uşor, mă înclin şi eu, ca răspuns, mult prea mult. Namaste.

Îmi întinde medalia şi eu o prezint mulţimii, cu bustul aplecat într-un mod ciudat, pentru a nu fi în profil nici faţă de lume, dar nici faţă de şefa statului indian; cam la 45 de grade faţă de fiecare.

Vreo trei mii de persoane mă aclamă în sala de conferinţe uriaşă a hotelului de lux care găzduieşte Colocviul Internaţional al Matematicienilor, recolta 2010. Câţi erau, acum optsprezece ani, cei care mă aplaudau după discursul de deschidere al balului bicentenarului Şcolii Normale Superioare? Să fi fost o mie? Those were the days... Tata fusese atât de trist că nu reuşise să facă nici o fotografie la ceremonia aceea, din pricina unei erori de organizare. Fusese o întreagă poveste, dar cât de derizorie pare acum, faţă de armata de fotografi şi cineaşti care mitraliază scena! E ca la festivalul de la Cannes...

Iau din nou medalia, mă înclin din nou în faţa preşedintei, fac trei paşi în spate, mă întorc şi mă îndrept spre perete, aproape exact aşa cum am repetat îndelung aseară, împreună cu organizatorii colocviului.

Deloc rău. M-am descurcat mai bine decât Elon Lindenstrauss, care a fost decorat primul şi care, cu capul în nori, a masacrat toate indicaţiile protocolare. După ce-a trecut, Stas Smirnov, un alt laureat, mi-a şoptit: "Imposibil să ne iasă mai prost."

După momentul imortalizat de camere, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat. A venit apoi momentul prezentării recompensei în faţa mulţimii digitale - aparate de fotografiat, aparate video, maşini de captat şi înregistrat -, apoi a fost o conferinţă de presă...

În sala de ceremonii fuseseră interzise laptopurile şi celularele. Imediat voi avea 300 de mesaje de felicitare în Inbox, multe altele vor urma. Mailuri de la colegi, de la prieteni, de la cunoştinţe îndepărtate, de la fantome pe care nu le-am văzut de zece, douăzeci sau treizeci de ani, de la complet necunoscuţi, de la foşti colegi de şcoală primară... Unele sunt foarte emoţionante. Dintr-unul din mesajele astea de felicitare aflu despre moartea cu mai mulţi ani în urmă a unui prieten din tinereţe. Cum bine se ştie, viaţa e plină de bucurii şi dureri întreţesute inextricabil.

Iar, prin intermediul presei, un mesaj de felicitare oficial din partea preşedintelui Republicii. După cum era de aşteptat, şi Ngô a primit o medalie; îmi va lua ceva vreme până să înţeleg cu adevărat ce izvor de mândrie naţională e această dublă victorie. Fără să mai punem la socoteală că Yves Meyer a obţinut prestigiosul Premiu Gauss pentru întreaga carieră! Francezii vor redescoperi acum că Franţa este, de patru secole deja, la vârful cercetării matematice internaţionale. În acest 19 august 2010, ţara lor totalizează de-acum nu mai puţin de 11 medalii Fields din cele 53 atribuite până azi.

Toamna, numai auriu, roşu şi negru: frunze aurii, frunze roşii, corbi negri strălucind ca în cântecul de noiembrie al lui Tom Waits.
Ies din staţia dragului meu bătrân RER B şi mă afund în noapte.

Ultimele trei luni au fost atât de intense!
Autografele.
Ziarele.
Radiourile.
Emisiunile TV.
Filmările.

Duetul meu cu Franck Dubosc, pe care l-am descoperit în direct pe un platou al Canal+... unii mi-au reproşat că m-am pretat la "farsa" asta, dar ce contează! A doua zi, pe stradă, mă oprea toată lumea, toţi mă "văzuseră la televizor".

Şi întâlnirile cu politicieni, cu artişti, cu studenţi, cu industriaşi, cu patroni, cu revoluţionari, cu parlamentari, cu enarci, cu preşedintele Republicii...

Întrebări care ciclează. Cum aţi ajuns să vă placă matematica de ce sunt francezii atât de buni la matematică v-a schimbat Medalia Fields viaţa ce motivaţie mai aveţi acum că aţi primit distincţia supremă sunteţi cumva un geniu care e semnificaţia păianjenului dumneavoastră...

Bao Châo a plecat înapoi în Statele Unite, lăsându-mă să înfrunt de unul singur valul. Ceea ce nu-mi displace, e pasionant să descoperi universul ăsta. Partea din spatele decorului de televiziune, din spatele ziarelor. Constat pe propria mea piele că un interviu se depărtează adesea de ceea ce spune persoana intervievată, că stă să se nască o persoană mediatică abstractă, pe nume Cédricvillani, una care nu e cu adevărat eu şi pe care nu pot s-o controlez cu adevărat.

Toate astea în timp ce sunt, în continuare, director... în ziua în care i-am dat replica lui Dubosc, am dat şi un interviu la RTL, am participat la o şedinţă la Primărie pe tema locuinţelor universitare, am discutat mult cu preşedintele consiliului de administraţie de la institutul meu şi am înregistrat pentru emisiunea literară nocturnă Cuvinte la miezul nopţii.

Şi-apoi, am coordonat un proiect pentru recuperarea unei subvenţii naţionale, via "Investiţii pentru viitor" (Marele Împrumut, cum se spune). Un proiect delicat care grupează cele patru institute naţionale şi internaţionale din Franţa: Institutul Henri Poincaré, la Paris (IHP), Institutul de Înalte Studii Ştiinţifice, la Bures-sur-Yvette (IHÉS), Centrul Naţional de Reuniuni Matematice, la Luminy (CIRM), Centrul Internaţional de Matematică Pură şi Aplicată, la Nisa (CIMPA). IHÉS e versiunea franceză a IAS de la Princeton, unde am petrecut şase luni: un refugiu minunat unde toamna răsună trosnetul cojilor de castane care se sparg pe jos, unde genialul Grothendieck a produs partea cea mai bună din incomparabila sa operă şi unde tinerii cercetători îşi pot duce mai departe proiectele, în contact cu unii dintre cei mai buni matematicieni din lume. CIRM, cu conferinţele lui săptămânale, ar fi, mai degrabă, declinarea franceză a institutului Oberwolfach, doar că austera Pădure Neagră a fost înlocuită cu somptuoasele calancuri marseieze. Cât despre CIMPA, organism internaţional dincolo de orice dubiu, se ocupă cu susţinerea matematicii în ţările în curs de dezvoltare, oriunde e necesar şi bine‑venit.

Pentru a grupa aceste patru institute şi organismele de care ţin, atât de diverse, în jurul unui aceluiaşi contract, am cheltuit comori de negociere. După un an întreg la cârma IHP şi după câteva furtuni diplomatice, eram pregătit pentru această muncă delicată de coordonare. Gruparea se va numi CARMIN: Centrul de Sprijin şi de Reuniuni Matematice Internaţionale.

Pe lângă activităţile acestea, am conceput două noi expuneri pentru marele public, am scris un text lung cu tema "Timpul", pentru un seminar de fizică teoretică... şi am fost nevoit să iau pe seama mea câteva activităţi administrative suplimentare, ca să atenuez efectul absenţei mai multor persoane din IHP lovite de o adevărată serie neagră de diverse boli. Noroc că personalul rămas sănătos e atât de devotat!

În aceste trei luni, mi-am cheltuit toate rezervele, am ajuns chiar să-mi planific orele de somn cu câteva zile înainte! Hasta que el cuerpo aguante! Şi-n timp ce mă gândesc la toamna asta epuizantă, continui să merg şi ajung acum în partea neagră a parcursului meu.

În stânga mea, pădurea, doldora de vulpi şi de căprioare; în dreapta, o pajişte pe care dorm cuminţi vacile. Dar mai ales, următorii trei sute de metri, o cărare complet în beznă, fără urmă de iluminat public, fără urmă de poluare luminoasă.

E nepreţuit un drum fără lumină! Când luna se ascunde, nu vezi nici la trei metri. Pasul se iuţeşte, inima bate un pic mai repede, simţurile sunt în alertă. Un trosnet în pădure te face să ciuleşti urechile, drumul ţi se pare mai lung decât de obicei, îţi închipui un vagabond la pândă, abia te abţii să n-o iei la sănătoasa.

Tunelul ăsta negru seamănă puţin cu faza de întuneric complet de la începutul unui proiect de cercetare în matematică. Un matematician e ca un orb într-o cameră în beznă, încercând să vadă o pisică neagră care, poate, nici nu se află acolo... Se pare că a spus-o Darwin, şi avea dreptate! Beznă s-o tai cu cuţitul, Bilbo în tunelul lui Gollum.

Perioada aceasta în beznă, care marchează primii paşi ai unui matematician într-un teritoriu necunoscut, e prima fază a unui ciclu obişnuit.

După întuneric urmează o mică, foarte mică licărire plăpândă, care ne dă de înţeles că se pregăteşte ceva... Apoi, după licărirea aceea plăpândă, dacă totul merge bine, firul se descâlceşte şi ieşim la lumină, în plină zi! Eşti mândru şi sigur de tine, faci peste tot expuneri. Adesea, faza asta vine dintr-odată, dar uneori e cu totul altfel, am oarecare experienţă.

Şi-apoi, după lumină, vine întotdeauna o fază de depresie care urmează marilor împliniri, fază în care-ţi minimalizezi contribuţia. La urma urmei, ce-ai făcut tu ar fi putut face orice cretin, ai putea să-ţi găseşti deja o problemă mai serioasă şi să faci ceva cu viaţa ta. Ciclul cercetării matematice...

Dar, deocamdată, e bine în bezna, la modul propriu, prin care înaintez. Mergând, trag cortina peste o zi bogată în emoţii. Ngô, Meyer şi cu mine ne-am întâlnit cu preşedintele Adunării Naţionale, în care am recunoscut un frate de arme de îndată ce i-am aflat trecutul de cercetător; apoi am fost aclamaţi de întreaga Adunare, înainte de pitoreasca sesiune de întrebări la guvern. Iar în biblioteca Adunării Naţionale am admirat o comoară inestimabilă, o mobilă construită la comandă pentru a adăposti scrierile oamenilor de ştiinţă participanţi la expediţia în Egipt. Monge, Fourier şi atâţia alţii au consemnat în aceste volume rezultate care au revoluţionat biologia, istoria, arhitectura, totul. Frumuseţea imaginilor, trasate de mână, cu materiale realizate la faţa locului ca să înlocuiască ce se pierduse într-un naufragiu, măreţia cărţilor vechi pe care doar experţii sunt autorizaţi să le mânuiască, toate astea m-au bulversat şi m-a copleşit un sentiment luminos.

Şi totuşi, într-un ungher al minţii mele, stăruie o nelinişte discretă, dar tenace, care a tot crescut, puţin câte puţin în cursul ultimelor luni... Încă n-avem veşti de la Acta, încă n-avem veşti de la referenţi! Doar această expertiză independentă, realizată de specialişti al căror anonimat va fi păstrat cu grijă, va putea să ne confirme rezultatele.

După atâtea onoruri, ce-am să spun dacă articolul e greşit? Îmi imaginez că totuşi comitetul Fields a cerut să ne fie verificată amortizarea Landau, dată fiind miza, dar, ca de obicei, nu sunt la curent cu nimic. Şi dacă vreun referent dă peste o greşeală în timpul lentului proces de recitire şi verificare de către terţi? Cédric, eşti tată de familie, sinuciderea rituală nu-i o opţiune.

Gata cu glumele, lucrurile se vor rezolva până la urmă. De altfel, ajung la capătul tunelului întunecat. Acolo, chiar la capăt, o mică, mică licărire plăpândă, e lumina digicodului. Salvat!

E nepreţuită emoţia asta cotidiană, întunericul acesta încărcat de sentimente intense, dar ce bine te simţi când l-ai depăşit! Deschid poarta grea, traversez curtea, intru la mine, aprind lumina, urc la etaj şi mă instalez la birou, pornesc laptopul şi descarc mesajele electronice. Cum, doar 88 de mesaje noi în ultimele 12 ore? Săracă zi...

Dar, în mijlocul şuvoiului, unul care-mi atrage imediat atenţia: Acta Mathematica! Deschid febril mesajul de la Johannes Sjöstrand, editorul care se ocupă de articolul nostru.
The news about your paper are good.
 
Ar fi trebuit să scrie is good: "news", ca şi "mathematics", e singular, în pofida s-ului final. Dar ce contează. N-am nevoie de mai mult, forwardez imediat lui Clément, adăugând două cuvinte: Gooood news.

De data asta, teorema noastră chiar s-a născut.