Vlad Massaci: Am un text pentru care mi-aş tăia mîna dreaptă

Spectatorii de prin 1997-1998 ai Teatrului de Comedie îşi aduc cu mare acuitate aminte de o montare a anului aceluia, cu piesa lui Edward Albee, Trei femei înalte; avea o distribuţie superbă: Iarina Demian, Andreea Bibiri, Maria Ploae, Tudor Chirilă, iar regizorul era Vlad Massaci. De pe-atunci se voia "o fiinţă discretă" pe scenă, dar a fost suficient de... vizibil pentru a fi nominalizat la Premiul de Debut al Galei UNITER şi a-l primi pe cel similar al AICT-ului.

După traseul printr-un repertoriu regizoral în care Gîndirea lui Andreev se-ntîlneşte cu Romanţioşii lui Edmond Rostand şi Lecţia ionesciană cu Trandafirii roşii ai lui Zaharia Bârsan, după un an la Theater der Jungen Welt din Leipzig şi cam doi ani de Teatru sport, la Centrul Cultural European, Vlad Massaci a montat la sfîrşitul lui 2003 un text de o frapantă actualitate. Bash. O trilogie contemporană, de Neil LaBute, o succesiune de monologuri ale unor "oameni buni care fac lucruri rele" pusă în scenă, la Teatrul ACT, de Compania Teatrul fără Frontiere, îi reuneşte pe regizorul Vlad Massaci, actorii Mihai Călin, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora, Mihaela Sîrbu, şi scenograful Andu Dumitrescu.

I.P.: Întrebarea e de o cruntă banalitate: de ce-ai vrut să faci Bash?
V.M.: Cînd i-am sunat pe actori să le propun piesa, le-am spus: "Am un text pentru care mi-aş tăia mîna dreaptă să-l montez şi voi v-aţi tăia-o ca să-l jucaţi." Spectacolul ăsta e produs cu bani puţini, într-un soi de apostolat. Noi toţi am lucrat pe gratis, pentru plăcerea textului, fiindcă ne-a secat la inimă.
De cînd am avut eşecul acela - de care nici nu ştiu dacă să mai vorbesc sau nu - cu Trandafirii roşii la Bulandra, mi-am promis să nu mai montez decît piese care să-mi placă la nebunie, nu comenzi. Ca să-ţi iasă un spectacol bun trebuie să ai un text minunat, actori foarte buni - adică ăia pe care-i vrei tu -, un scenograf foarte bun - şi cu astea trei n-are cum să iasă prost (dacă nu eşti tu prost).

I.P.: Tu oricum nu pui piese clasice, "grele", montezi numai ciudăţenii.
V.M.: Caut texte care spun ceva, care vorbesc despre noi, astea-mi plac. Sînt texte pe care le-am montat de care cumva nu sînt mulţumit, ca spectacole, şi pe care le-aş mai pune-n scenă o dată, dac-aş putea, fiindcă între timp m-am mai deşteptat, m-am mai gîndit (la piesa lui Oliver Bukowski, La Dallas, de exemplu). Lumea a evoluat, spectatorul nu se mai crispează chiar aşa cînd aude vreo obscenitate pe scenă, îşi dă seama că e o modalitate de caracterizare a unui personaj: dacă-i boschetar, cum vrei să vorbească?

I.P.: Şi Bash?
V.M.: Cînd am citit eu prima oară piesa, eram în Germania, aveam nevasta gravidă şi i-am citit primul monolog; iar ea mi-a spus că dacă montez textul ăsta mă părăseşte. Am ales-o pentru că, într-un fel, e glasul vremurilor noastre, e o piesă care vorbeşte despre colapsul general al valorilor morale. Pînă să citesc Bash nici nu mi-am dat seama cît de acută e problema: trăim într-o lume în care nu mai există nici o scară de valori şi, mai ales, nici una a valorilor morale. Iar faptul că personajele sînt mormoni nu face decît să sublinieze şi mai mult lucrul ăsta, pentru că mormonii se presupune că sînt...

I.P.: ... moralitatea întruchipată.
V.M.: Da. Poţi zice: "Care-i treaba? Dacă-i cu mormoni, ce legătură are cu noi?" De fapt, e vorba despre noi de două ori mai mult. Ce mi-a mai plăcut mie e că personajele nu mai sînt eroi de teatru, par a fi spectatorii care vin la teatru, oamenii din clasa de mijloc pe care rar îi găseşti ca personaje. De obicei, vii la teatru ca să vezi fiinţe la limita existenţei sau a subzistenţei, sau regi, sau boschetari.

I.P.: Marginali în toate sensurile.
V.M.: Ei bine, nu. Acum vezi oameni la fel cu cei cu care te-ntîlneşti pe stradă, pe care-i cunoşti sau îţi sînt prieteni. Pe mine asta mă frapează: cîţi au pornit de la un Trabant şi-un apartament cu două camere în Militari, iar acum sînt milionari? Sau poate nu milionari, dar cîştigă cîteva mii de dolari pe lună. Dacă mîine ar trebui să se-ntoarcă la Trabantul lor şi la apartamentul confort II, ce-ar fi în stare să facă ca să-şi păstreze standardul de viaţă la care ajunseseră? Nu spun că toţi ar fi capabili să-şi omoare un copil, dar mulţi ar fi dispuşi la lucruri foarte rele. Trăim într-o lume în care nimic nu mai contează în afara imaginii, date de numărul de bancnote din buzunar.

I.P.: De această obsesie a imaginii se leagă trimiterile pe care toate personajele le fac la filme cunoscute?
V.M.: Asta ţine de faptul că sînt aculturale, îşi trag toată seva lor spirituală de la televizor; nici măcar nu se duc la cinema, se uită numai la televizor, deşi o neagă. Negînd însă, nu fac decît să se descopere ca adevăraţi devoratori TV. Cred că se întîlnesc cele două, colapsul culturii cu cel moral.

I.P.: Impresia mea e că, găsind similitudini între ei, în viaţa lor reală, şi filme apelează la imagini standard care-i fac să navigheze existenţial într-un nesfîrşit labirint al clişeelor.
V.M.: Absolut. Nimeni nu mai are timp să rumege cu propriul lui creier lumea în care trăieşte. Fiecare om ia de-a gata ceea ce i se oferă şi dă mai departe ce-a primit, sub forma adevărului unanim acceptabil. Personajele lui LaBute fac tot timpul referiri la filme pentru că nu pot vorbi singure despre propriile sentimente, le lipseşte vocabularul.

I.P.: Aceeaşi lume disperată, în derută morală, e şi-n Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi. Acolo însă regizoarea a ales să fie foarte prezentă, ca atitudine etică, în spectacol. Pe cînd tu eşti absent în lumea de pe scenă.
V.M.: Absent la nivelul acela prim, care sare-n ochi. Cred c-am făcut ceea ce trebuie să facă întîi şi-ntîi un regizor: să lucreze cu actorii. Însă textul e atît de bun, că n-am vrut să-l bruiez, să vin cu ceva pe deasupra crezîndu-mă mai deştept decît autorul. N-am putut să tai nici măcar o virgulă de acolo, mi-a fost milă de fiecare cuvînt în parte. În plus, tot eu, cu Mihaela Sîrbu şi cu Cristi Juncu, am şi tradus textul, participarea mea afectivă faţă de text e dublă.

I.P.: Aţi mai tradus o piesă a lui LaBute, The Shape of Things, care are cu Bash multe în comun ca tehnică dramatică. Crezi că suferă LaBute de un exces de narativitate?
V.M.: LaBute are o tehnică pe care cred că numai americanii o au: se exprimă prin acţiune, şi de-aia textul ăsta e atît de teatral de fapt. Spun oamenii că ce merge aici e un spectacol-lectură. Am avut eu damblaua să nu fac deloc mişcare în spectacolul ăsta, am zis să facem şi noi teatru-povestire, nici nu ştiu dacă există. Dacă nu, l-am inventat acum, s-ar potrivi numele ăsta, teatru-povestire, pentru spectacolul nostru. Mi-a venit damblaua să pun oamenii să nu facă altceva decît să stea pe scaune şi să povestească, să vedem cum rezistă. Se pare că rezistă foarte bine, dar de ce? Pentru că povestirile astea sînt pline de acţiune. Nici unul din personajele astea nu-şi explică sentimentele, ele se exprimă numai prin acţiune.

I.P.: Spuneai mai devreme că le lipseşte vocabularul propriilor trăiri.
V.M.: Da, iar în schimb (asta e o chestie tipic americănească), au o capacitate deosebită de a sesiza detaliile. De exemplu, în primul monolog, personajul lui Mihai Călin povesteşte cum soţia lui l-a susţinut. Dar nu spune niciodată: "ce bine c-a fost alături de mine!", povesteşte numai cum l-a luat de mînă şi l-a ţinut strîns toată seara. Mi se pare că nu există nimic mai dramatic, mai teatral decît asta, să te poţi exprima prin acţiune. De fapt, noi, regizorii, facem acelaşi lucru, încercăm să găsim acţiunea cu care să "mobilăm" personajele, să le caracterizăm şi aşa mai departe. Or, ce rost avea să mă mai apuc eu acum să inventez acţiunea cînd ea era deja acolo?

I.P.: Un text cu extratextul inclus.
V.M.: Exact. N-am mai simţit deloc nevoia să fac nu ştiu ce artificii regizorale, să ies cumva în evidenţă. Nu vreau să ies în evidenţă. De fapt, eu nu mai sînt de mult un regizor care să-şi propună să iasă-n faţă cu orice preţ, îmi convine să prezint pur şi simplu o poveste. Mai ales în cazul acestui spectacol, al acestor monologuri, n-am ce aduce în plus faţă de text şi autor. E briliant Neil LaBute, aş fi foarte bucuros dac-ar fi veni, ar vedea spectacolul şi-ar spune: "E ok". Ar fi suprema satisfacţie. Să fac proiecţii? Aici ar fi fost redundant, textul exact prin asta trăieşte, prin imagini.

I.P.: Însă imagini provocate în mintea spectatorului, nu oferite ochiului lui.
V.M.: Aşa e. Eu m-am ocupat multă vreme de improvizaţie şi de tehnica povestirii, prin Teatru sport (şi sper s-o fac în continuare, fiindcă-mi place foarte mult), şi acolo am învăţat nişte principii ale povestirii; am fost uimit să descopăr că ele chiar există, în realitate, la acest autor. Tehnica creării unei platforme, a unei situaţii, a duce povestirea pînă la un punct, apoi a te întoarce la platformă şi a reintroduce elementele povestirii în platformă. În al treilea monolog, de pildă, el are un fir de activare a povestirii care vine din acel cuvînt pe care personajul nu şi-l aminteşte; iar tu stai şi te tot întrebi care-o fi cuvîntul.

I.P.: Are şi un stil foarte propriu de a introduce într-un final cuvîntul misterios, încît găsirea lui să nu aducă satisfacţia absolută la care te aşteptai.
V.M.: Te prinde în cel mai concentrat moment. Iar secretul e că nu despre cuvîntul ăla e vorba, el e ceva adiacent povestirii. Iar primul monolog e extraordinar de inteligent scris. Personajul începe prin a spune că i-a murit un copil; povesteşte apoi altceva, revine, de data asta din alt unghi, aflăm ce s-a întîmplat şi apoi, din nou, ce-a făcut el de fapt. Asta e culmea generozităţii dramaturgice, să capeţi două răsturnări de situaţie în 40-50 de minute, cît durează monologul.

I.P.: Textul te încolăceşte ca un şarpe.
V.M.: Şi la fel e şi personajul (nu în sensul biblic). E contorsionat. Asta era în realitate miza, şi nu ştiu dac-am atins-o, eu şi actorii - ca ei să se transforme pe parcurs în personaje de tragedie. Nu numai să povestească ce-au făcut, ci să-şi asume fapta. Sentimentul ăsta că tragedia e un lucru departe de noi, pe care-l putem contempla dinafară, e fals.

Notă: Interviul cu Vlad Massaci a apărut iniţial în Observator cultural, nr. 201-202, 1 ian.-12 ian. 2004.