Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Regăsire


Laurenţiu Olteanu

19.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vărul nostru Andi ne-a sunat ieri la prânz. Am fost surprinşi să-i auzim vocea. Nu ştiam că are numărul nostru de fix. Aparent se întâlnise cu Ida cu câteva luni în urmă şi i-l ceruse. Ce ciudat, ne-am zis. În primul rând, n-am văzut-o pe Ida încă dinainte de accident şi, sincer, nici nu eram siguri că mai trăieşte. În al doilea rând, nu credeam că Ida ar face aşa ceva, să dea numărul nostru de fix fără să întrebe înainte. Ida e o fată la locul ei, sfioasă şi cu un simţ al măsurii ieşit din comun. Ne e dor de Ida. Conversaţia telefonică ne-a lăsat oarecum indiferenţi, dacă nu chiar frustraţi pentru că ne ridicase de la masă. Când am terminat de vorbit era deja prea târziu, ne pierise tot cheful.
 
Mai ciudat este că vărului i-au trebuit câteva luni să sune, ne-am spus imediat după ce-am aşezat receptorul în furcă. Dacă am fi fost în locul lui şi ne-am fi întâlnit cu Ida, presupunând că Ida mai trăieşte, şi i-am fi cerut, prin absurd, numărul de telefon al lui Andi, iar Ida n-ar fi fost bine crescută, aşa cum o ştim cu toţii, şi ne-ar fi divulgat fără nicio ruşine informaţii de natură personală, ei bine în aceste condiţii e cel mai probabil că l-am fi sunat imediat pe Andi. Nu că am fi fost prea curioşi să vedem ce-i cu viaţa lui. Nu ne caracterizează să ne vârâm nasul unde nu-i nimic interesant de aflat. Însă în momentul în care depui un efort oarecare pentru a obţine o informaţie e normal să o şi foloseşti într-un fel.
 
Am încercat să ne purtăm ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-am aşezat la masă şi ne-am prefăcut că mâncăm din friptura de iepure, nerăbdători să ajungem cât mai repede la vin. Nu bem niciodată pe stomacul gol. Însă un gând nu ne dădea pace. E posibil ca Andi să-i fi cerut Idei numărul nostru doar pentru că nu avea alt subiect de conversaţie? Nu ne-ar fi mirat ca vărul să se fi trezit întrebând tot felul de prostii doar pentru că nu ştia ce să spună. Bine, dar atunci de ce-a sunat? În mod sigur nu pentru că voia să ştie dacă suntem sănătoşi şi nimic mai mult, aşa cum a încercat să ne ducă de nas. Vărul nostru e plin de gânduri ascunse. Cel mai bine ar fi să nu-l mai pomenim deloc pe Andi.
 
Dar cum să nu-l pomeneşti când el sună iar, la doar trei zile de la primul apel. De această dată i-am recunoscut vocea din prima şi ne-am speriat un pic. Nu ne încânta perspectiva unor convorbiri telefonice la intervale regulate de timp. Discuţia, sau mai bine zis monologul lui intermitent, s-a întins pe mai bine de şapte minute şi jumătate fără ca noi să reuşim nici de această dată să desluşim intenţiile lui bizare. Niciun cuvânt despre Ida, ca şi cum aceasta ar fi murit între timp. La un moment dat l-am întrebat fără prea multe ocolişuri, ce vrea de la noi, de ce ţine morţiş să formeze acest număr, însă el s-a eschivat cu o invitaţie. E ziua lui, împlineşte treizeci de ani şi i-ar face mare plăcere să ne vadă, ne-a spus pe un ton rugător dar şi insistent în acelaşi timp. Îi tot dădea zor cu regăsirea. Cel mai probabil vărul nostru a moştenit această agresivitate pasivă de la maică-sa, o femeie evlavioasă care nu s-a sfiit niciodată să stârnească vina în oameni. Invitaţia a picat din senin şi, poate pentru că de-abia ieşiserăm din duş şi ne simţeam vulnerabili, am acceptat cu jumătate de gură, doar ca să punem capăt corvezii. Uzi şi zgribuliţi de frig, cu extremităţile bocnă, nici n-am realizat gravitatea consimţământului nostru. Printr-un act semi-conştient regretabil, am convenit să ne vedem cu el peste trei zile.
 
Ne dăduserăm cuvântul şi era imperativ necesar să ni-l luăm înapoi. Aveam nevoie de o strategie prin care să anulăm efectele viitoare ale angajamentului fără a ne păta onoarea. Uşor de formulat, greu de găsit o soluţie. Am combătut toată noaptea cu ochii în gol şi frunţile încreţite, când pe loc, când agitându-ne în jurul mesei, salturi mentale şi eforturi creative, gesturi anxioase, voci ridicate şi pahare trântite, unde eşti tu idee salvatoare tocmai acum când avem nevoie de tine. Formulările erau imprecise, lipsite de aplicabilitate practică. Să ne dăm la fund, spuneam iar şi iar. Să tăiem cablul telefonului şi să stăm o vreme ascunşi în casă. Sau să sunăm înapoi, oricât de mult ne repugnă ideea de a-l auzi iarăşi, să-i spunem că am căzut la pat, boală gravă, îl vom suna când ne vom fi revenit cât de cât şi doctorul ne va da voie. Şi mai subtil, am putea într-o primă fază să amânăm vizita pe motiv că suntem foarte obosiţi şi stresaţi cu serviciul, fapt care este cât se poate de adevărat, urmând să revenim cu o altă amânare şi apoi alta, tot aşa până când, în sfârşit, Andi ar fi nevoit să confrunte realitatea.
- Ascultă-mă, nu avem niciun motiv să cedăm. Agresivitatea cu care se vâră în sufletele noastre n-ar trebui răsplătită.
- Totuşi... Nu mă lasă conştiinţa. Nu vreau să recurg la tertipuri simple.
- Andi nu se sfieşte.
- Treaba lui. Noi suntem mai buni ca el. Noi ne pricepem.
- Nu cred că am chef de-aşa ceva.
- Nimeni n-a spus că viaţa-i uşoară.
 
E viaţa grea, suntem noi slabi, cine ştie? Cert e că eram obosiţi şi nici nu voiam să discutăm în contradictoriu, motiv pentru care am decis că vom continua altă dată. Însă grijile de zi cu zi nu ne-au permis să reluăm dezbaterea, astfel încât vineri seară, poate şi din cauza optimismului de weekend care ne cuprinsese, am hotărât că-l putem suporta pe Andi preţ de-un ceas. O concluzie demnă de nişte cârpe de bucătărie, dar ce rost mai are să ne lăsăm cotropiţi de regrete?
*
Cred că ne aşteptam la orice, motiv pentru care n-am fost şocaţi de apariţia scheletică a vărului nostru, cum nu ne-au impresionat nici mizeria şi nici mirosul dezgustător al garsonierei în care îşi ducea traiul. Dacă ne-am putea lua după spusele lui, nu ieşise din văgăuna aceea de peste cinci luni. La început îl ajutaseră doi colegi de serviciu mai inimoşi, îi aduseseră de mâncare şi îi cumpăraseră tutun, lame de ras şi chiar o plantă agăţătoare care murise între timp, însă după câteva săptămâni, contrariaţi de refuzul lui Andi de a-i privi în ochi măcar o secundă, se enervaseră şi îi adresaseră tot felul de invective, iar apoi, văzând că nu aveau cum să se facă înţeleşi, îşi adunaseră catrafusele şi se căraseră. Din punctul nostru de vedere, Andi minţea cu neruşinare. Nimeni nu s-ar fi deranjat să-l hrănească săptămâni la rândul. Oamenii de-abia îşi mai văd de-ale lor. I-am spus imediat că avem şi noi o grămadă de cheltuieli imprevizibile, astfel încât nu ne permitem să continuăm opera de caritate a presupuşilor lui colegi. Andi ne-a asigurat că nici nu se aşteptase la aşa ceva de la noi. Refuz să mai sper, ne-a spus, încercând să ne liniştească.
 
Am acceptat să ne aşezăm turceşte în mijlocul camerei, pe un colţ de covor care părea mai puţin jegos decât restul. Trebuia să facem conversaţie şi asta cât mai repede pentru că deja se lăsase o tăcere stingheră. Ne-am lansat într-o discuţie febrilă despre efectele nocive ale glutenului, al cărei rezumat îl prezentăm în continuare sub forma unei încurajări cetăţeneşti:
Fereşte-te de gluten. Această proteină compozită, pe care o regăsim în mai toate produsele făinoase, are acţiune toxică asupra organismului uman, îmbolnăvindu-l încet dar sigur de-a lungul timpului, într-un fel atât de parşiv încât simptomele se confundă uşor cu cele ale unei depresii ordinare: dureri imaginate în oase şi încheieturi, crampe musculare intermitente sau chiar continue, senzaţie de vomă sau măcar de balonare, dar mai ales o fragilizare a psihicului, responsabilă pentru accesele emoţionale imposibil de prevăzut şi controlat. Tot glutenul cauzează şi lăcrimări nocturne (vezi Efectele negative ale glutenului; cine ar fi crezut?, Marl Borrow et al, 2014). Mai mult, în urma unor experimente prelungite, cercetătorul suedez Von Negut a stabilit o corelaţie îngrijorătoare între gluten şi impotenţă. Von Negut, care este atât botanist cât şi sexolog, a vehiculat teoria potrivit căreia glutenul traversează bariera dintre bărbat şi sexul său (al bărbatului, nu al lui Von Negut), provocând o subţiere a membranei tuturor celulelor. Concluzia: renunţă chiar acum la gluten şi vei scăpa şi de depresie şi de impotenţă.
 
Andi nu era însă preocupat de mondenităţi şi sfaturi utile. Încerca să ne întrerupă cu aluzii despre trecut, fapt care ne-a forţat să schimbăm subiectul. Am întrebat de Ida şi el, ceva mai interesat de această dată, ne-a mărturisit că o văzuse cu doar câteva ore în urmă. Se întâlniseră chiar în această cameră, Ida stătuse exact unde stăteam noi acum, carevasăzică se recuperase complet şi putea să se deplaseze. Venise să-l ia pe Griet, motanul birmanez cu doar un testicul, şi mai luase şi o scrumieră din cristal ciobită, un mileu olandez pătat cu cafea şi câteva ziare îngălbenite. I-am spus că poate să ia ce vrea, ne-a mărturisit vărul. Ochii îi străluceau de parcă ar fi stat să izbucnească în lacrimi. Dar ce se întâmplase cu Ida, l-am întrebat, cum de nu murise? Şi bietul motan Griet, cum de mai avea un testicul, oare nu-i reuşise operaţia? Sărmana, draga noastră Ida, supravieţuise doar pentru a fi lovită din altă parte? Nu, nici vorbă, a zis Andi, Ida era mai sănătoasă decât fusese vreodată, nici chiar înainte de accident nu se simţise aşa de bine, devenise o făptură încărcată de pozitivism şi voioşie. Cine, Ida a noastră cea mereu posacă? Nici asta nu ne venea să credem.
 
Nu, nu e vorba de Ida, ne-a tăiat-o Andi. A făcut o pauză, ne-a privit ca şi cum ar fi trebuit să înţelegem ceva din privirea lui goală, puţin tâmpă. Era enervant de enigmatic. I-ar fi plăcut să ghicim ce-l frământă, nu voia să-şi deschidă sufletul pur şi simplu, avea nevoie de nişte fraieri care să-i bată la uşă, să-l tragă de limbă. Uitase că el ne invitase din capul locului. De această dată tăcerea nu mai era jenantă, devenise dură şi ascuţită ca un vârf de umbrelă. Privirea lui continua să împungă aerul dar noi nu eram dispuşi să-i facem jocul.
 
Am decis că un fragment meditativ despre meditaţie n-ar putea decât să calmeze spiritele. Pentru întregirea poveştii, iată rezumatul aproximativ al argumentului:
Practică meditaţia în timpul dialogului cu prietenii. Lasă cuvintele lor să curgă pe lângă tine ca un şuvoi de apă călduţă. Te mângâie pe creştet, clipocit molcom în ureche, te atinge şi alunecă imediat, se pierde, trece şi nu rămâne nimic, eşti doar tu şi nimic nu te poate afecta, nu eşti fierbinte dar nu eşti nici rece. Şi dacă prietenul dă semne că s-a împotmolit în propriile idei sau cuvinte, dacă pentru o clipă robinetul nu mai ţiuie şi şuvoiul de apă se subţiază, ameninţând să dispară, atunci tu încurajează-ţi seamănul cu o întrebare deschisă, fără prea multe cuvinte, de pildă un "cum aşa?" sau un i pe urmă?"
 
Nici chiar meditaţia de grup nu mai putea salva conversaţia. Nu aveam nimic în comun cu acest om, cu excepţia câtorva gene imposibil de izolat şi identificat cu certitudine. Trebuia să ne luăm tălpăşiţa, ni se făcuse somn şi oricum a doua zi era sâmbătă şi aveam foarte multă treabă. Dar nu se poate să plecaţi chiar acum, a zis Andi. I-am explicat într-o doară: dacă nu plecam acum nu plecăm nici peste câteva secunde şi tot aşa până se face târziu şi bani de autobuz n-avem. Nu concepeam să rămânem în locul acela infect pentru o eternitate. Era cu adevărat infect, era imposibil. Şi să ne scuzi dacă o spunem deschis, suntem sinceri doar din pricină că ne e tare somn, chiar ni s-a făcut un pic rău şi ne doare capul, nu eşti tu de vină ci locul acesta, suntem cu adevărat foarte foarte obosiţi şi ne-a scăzut imunitatea, ne paşte o infecţie în mod negreşit, trebuie să ajungem acasă, să ne facem un ceai fierbinte şi să ne băgăm în pat. Ne-am strecurat pe sub privirea lui până în dreptul uşii. Stai acolo, i-am zis şi i-am făcut pa-pa cu mâna, i-am aruncat şi un sărut din vârful buzelor şi i-am urat sănătate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer