Neluţu

Neluţu e ţanţoş şi puternic. Când se uită de sus în jos, muşchii lui urcă în dune şi se întretaie în cele mai curioase locuri, ca să se oprească pentru o binemeritată odihnă în valea întunecată a subraţului. Picioarele năduşesc când aleargă şi adună perle de apă pe firele de păr negru ca noaptea. Degetele sunt lungi şi energice, mişcându-se febril când explică ceva sau când alunecă pe curba gâtului vreunei femei. Câteodată lui Neluţu i se pare că a înghiţit mai demult un arc, pentru că vrea să sară în aer cu avânt şi mai râde pe sub mustaţa deasă, imaginându-şi cum îl opreşte în aer o forţă nevăzută. Dacă ar veni extratereştrii, aşa ar dori să rămână când l-or săgeta cu fasciculul de lumină. Agăţat de cer, cu zâmbetul pe buze şi părul în vânt. Neluţu nu are doar mustaţă, ci şi o barbă care îi acoperă obrajii proeminenţi. Dedesubt, maxilarul zdrobeşte cu emfază seminţe, nuci, alune şi alte fructe ale pământului. El crede în puterea lucrurilor simple şi îşi strânge pumnii la piept când e cu adevărat supărat.
 
Neluţu se află chiar în momentul ăsta implicat într-un dans cu contact la nivelul şoldului, braţelor, stomacului şi a altor locuri nepermise. Domnişoara Angelica, proaspăt cunoscută, se zbenguie cu lejeritate pe un ritm ondulatoriu. Neluţu nu se lasă mai prejos şi aruncă umerii în stânga şi dreapta, păstrându-şi totuşi demnitatea şi poziţia ortostatică. Domnişoara Angelica plusează şi îşi roteşte încheieturile ca o gheişă. Neluţu pocneşte din degete, Angelica face x-uri cu genunchii, Neluţu icneşte şi pufăie, Angelica chiuie. Muzica îşi lasă notele să se rărească şi să cadă în lenevia tăcerii, Neluţu o trage pe Angelica mai aproape şi o ţucăie pe amândoi obrajii. Angelica nu zice nici nu, nici da, ci mai degrabă se lasă furată de evenimente. Neluţu are experienţă cu femeile indecise şi îşi lasă gura să gliseze pe pielea asudată, unde se combină plăcut aroma liliacului, înţepătura sărată a transpiraţiei, frăgezimea celor douăzeci de ani traversaţi cu prezenţă de spirit de Angelica.
 
Neluţu nu lasă lucrurile să se ducă prea departe, pentru că e cu gândul aiurea şi cu inima seacă. Degeaba ridică greutăţi uriaşe şi nimiceşte în minte pe oricine i se pune împotrivă, degeaba a trecut liceul şi a învăţat tot ce e de ştiut despre clima temperat-continentală, degeaba a săgetat cu privirea iubite felurite, degeaba. E înăuntru un miez tare care nu se lasă tulburat, zdruncinat, dat peste cap. Neluţu e un om de acţiune şi a cărat după el întrebarea o vreme. Vrea să tresalte când o vede bălaie, făcându-şi loc printre ceilalţi muritori şi călcând agale printre dalele roşii ale unui trotuar oarecare. Neluţu a schimbat de câteva ori culorile în minte, până s-a decis să rămână la vânăta coaptă. Deci, o rochie de culoarea toamnei întunecate, care se aşază grea peste pielea caldă. Neluţu ştie că râde uşor şi, când doarme, lasă să se audă un şuierat fin. Neluţu o dezbracă şi o priveşte lung cum se mişcă în somn. Ar vrea să îşi strecoare mâinile în ghemul viselor şi să prindă ca un mărţişor imaginea lui la nodurile mai zdravene. Neluţu e păcălit adesea de o ocheadă, de o coapsă dezgolită, de o coadă lungă lăsată liberă pe spate şi atunci îl încearcă o durere care se întinde lascivă în tot corpul. Dogoarea se opreşte doar când inima, cu ecoul rutinei, îşi lansează prelung gongul.
 
Domnişoara Angelica stă foarte aproape de scaunul lui şi îi povesteşte despre obiceiul de a se ruşina când cunoaşte domni singuri, neataşaţi. Mică fiind, taică-su i-a spus că nu e nimic de capul ei şi ea acum nu ştie cum să folosească ceea ce totuşi are, deoarece cu ce nu are nu se poate face mare lucru. De exemplu, una din calităţile de bază ar fi firea ei calmă, primitoare cu care ascultă nevolnicii, mirări, maniere rudimentare, fără să se lase impresionată. Dimpotrivă, le invită să treacă de primul strat al pielii şi de toate celelalte şi apoi, ţuşti, se uită cum ies pe partea cealaltă şi se fărâmă în aer. Pentru o clipă, Neluţu pândeşte un colţ din rochia cu culoare de noiembrie turbulent, iar domnişoara Angelica priveşte cu ochii mari cât cepele, gata, gata să prindă ce o cădea din confesiunea puternicului Neluţu. Se aude sunetul sacadat cu care sunt călcate dalele şi Neluţu ia o decizie crucială. Se opreşte din căutat şi se lasă găsit.
 
În ring, Neluţu şi norocul se rotesc unul în jurul celuilalt, doar Neluţu ştie că dacă pune mâna pe el, o să îi dea o mamă de bătaie. Norocul, însă, e pişicher. Când îl face să câştige la poker, când îi scoate în drum câţiva bănuţi uitaţi pe jos. Neluţu e mai înnegurat ca la început, are sprâncene groase care se strâng înspre nas, ochii rătăcitori pe caldarâm, mâinile vârâte adânc in buzunare, unde roteşte între degetul mare si arătătorul bănuţul găsit ca din întâmplare. Domnişoara Angelica mai apare uneori la câte o reuniune, dar, oricât ar scotoci, gândurile lui Neluţu sunt atât de răscolite şi răvăşite că nu are rost să facă pe menajera. Cuvintele savuroase, plescăitul cu care îşi sublinia vreo poftă, atingerile intenţionate pe partea frontală a rochiei, dansul sprinţar... Unde se duc toate? Neluţu nu se scuză, dar nici nu dă nimic înapoi.
 
Timpul rulează secundele cu încetinitorul. Gura domnişoarei Angelica se mişcă în sus şi în jos, regurgitând poveşti de altădată. Dansatorii se învârtesc înşurubându-se în linoleumul maroniu, muzica zboară nestingherită printre ei, băuturile îşi coboară perseverent linia de demarcaţie pe măsură ce dispar în gâtlejurile participanţilor, lumina se condensează spre centrul sălii şi întunericul piteşte săruturile furate pe la colţuri. Uşa se deschide şi intră învolburat rochia cu pricina, drapată strâns pe un trup subţire, dar elastic. Neluţu oftează şi întinde mâna. Iată, într-un simplu gest mărunt sunt cuprinse toate speranţele, visele, dorinţele şi nevoile unui singur om.
 
Maria, că acesta este numele frumoasei îndelung căutate, este prinsă şi înfiptă cu un ac în insectarul pe care Neluţu îl ţinea la îndemână, special pentru o ocazie ca asta. Maria se agită şi cere iertare că nu a venit mai devreme, dar ascunse sunt cărările Domnului, aşa cum ascunse au fost şi cărările spre Neluţu. Angelica dă să spună ceva, dar Neluţu i-o retează rapid, lăsând-o bălăngănindu-te în urmă. Maria e deplasată în dormitorul în care atâtea nopţi s-a zvârcolit de dor Neluţu şi agăţată în cui. Neluţu nu îşi mai încape în piele de bucurie. Numai acum poate să îi spună cum a trecut cu mâna pe faţadele clădirilor pentru a căuta urma ei, cum a amuşinat domniţe care mai de care, pierzându-se in falduri greşite de rochii şi îmbrăţişări, cum i-a cântat seara înainte de culcare, poate, poate îi ademeneşte somnul. Neluţu se lasă pe spate şi, pentru prima dată în viaţa lui, trage în piept aerul tare al vieţii.
 
Neluţu e ţanţoş şi puternic şi, ca atâţia alţi cetăţeni ai ţării, are o idee clară despre viitor. Mai întâi, o împachetează strâns pe Maria într-un geamantan din piele naturală, apoi cumpără bilete dus-întors spre ţările îndepărtate ale lumii. Maria aude pe rând r-ul graseiat franţuzit, r-ul înghiţit englezesc, sunetele asiatice precise, dar furtunoase, ca şi sunetele aşezate în poziţie de drepţi ale rigorii nemţeşti. Neluţu îi explică pe rând despre mori şi lalele, fiorduri şi poduri suspendate. Maria se străduieşte să înghită feliile de pastramă italienească pe care Neluţu i le îndeasă în gura cu care, nu demult, sorbise nectarul buzelor lui. Ca răsplată, primeşte porţii noi de paste con vongole, pizza napoletana şi file de barbun la grătar, cu suc proaspăt de lămâie şi ornat cu coriandru şi busuioc. Maria are tot ce îi trebuie şi Neluţu şi mai şi.
 
Neluţu nu pregetă niciun efort, o prezintă pe Maria familiei lui şi o lasă să ţină pe genunchi câţiva dintre nepoţii preferaţi, să guste prăjitura cu vişine, să asculte bancurile porcoase ale unchiului Petre. Maria nu ştie când să râdă sau când să fie ruşinată, dar asta vine cu timpul, îi spune Neluţu şi Maria îl crede. Neluţu îi povesteşte despre veselia care urmează dragostea de gospodărie, despre copii ca o etapă mitopoetică sau, cu cuvinte mai relaxate, de o fantazie în trei sau patru. Maria are o crampă între degetul mare şi arătător şi nu se poate concentra pe toate lucrurile frumoase care o să vină cu sau fără voia ei. Mai mult decât atât cine sunt verişorii, cuscrele şi finii decât nişte apendice la conceptul viral de familie, pe care Maria nu ar vrea să îl lase să se răspândească în mintea ei, d-apăi în realitate.
 
Neluţu are de gând să o răsfeţe mereu cu sudoarea muncii lui, pentru că e un bărbat care poate să îi ofere oricărei femei o existenţă liniştită, fără frica zilei de mâine, doar cu trepidaţia celei de azi. Neluţu e mecanic ziua şi amant tandru noaptea. În mijlocul pasiunii, îi şopteşte Mariei că insectarul îi dă un contur zgrunţuros ca o bucăţică de zahăr care rămâne între dinţi şi îţi îndulceşte respiraţia. Acul iniţial a fost înlocuit cu pironi duri, iar Maria nu îşi mai învolburează rochia, ci o lasă să se lipească de ea precum o boală contagioasă. Ca niciodată, simte că lemnul de care e prinsă i-a intrat în piele, fără să mai poată face diferenţa. Neluţu ridică din când în când piatra sub care se piteşte Maria şi o urmăreşte cu entuziasmul cu care entomologii aplaudă un sortiment nou de viermi inelaţi. Ochii aprinşi de la început cu care privea lumea şi pe Neluţu stau inerţi pe sub pleoapele uscate. Limba care articula foneme moi sau guturale s-a despicat pe mijloc şi Mariei îi e teamă că o ia înapoi spre începuturile omenirii. Îi e foame şi sete, dar tot ce vine de la Neluţu se ofileşte şi moare. Amintirile vieţii de odinioară s-au topit într-o masă de imagini pe care nu le mai poate pune în cuvinte. Figura lui Neluţu păleşte şi rămâne doar agitaţia şi determinarea lui care o istovesc de câte ori întră în cameră. Acolo unde trăieşte Maria e linişte şi ea se dă într-un leagăn deasupra unei pajişti înverzite.
 
Azi, de exemplu, uşa se trânteşte scurt şi troc, troc Neluţu se îndreaptă spre corpul ei. Îi simte zâmbetul lăbărţându-i faţa. Maria deschide gura, aruncă limba în jurul lui Neluţu şi îl înghite nemestecat. Bolul dens şi zvârcolitor alunecă greu şi e nevoie de un plus de efort ca să îl simtă căzând în stomac. Nu e resemnarea cea care îl determină pe Neluţu să nu se mai mişte, nici pierderea accelerată a simţurilor, ci surpriza plăcută că Maria vrea să fie şi mai aproape, de parcă dragostea nu era îndeajuns.