Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artiştii foamei


Alex-Mihai Păun

05.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deşi nu s-ar spune, sportul are o istorie nobilă. Fără să ne referim la un joc anume, trebuie amintit că Antichitatea făcuse din el o sărbătoare a trupului, un mod de a glorifica tinereţea şi sănătatea. Statuile greceşti, ca şi ideea însăşi de Olimpiadă, stau mărturie pentru acest fel de a gândi. Spuneai sport şi înţelegeai nobleţe, vigoare, frumuseţe. Departe de a se opune sufletului - pe care modernii s-au obişnuit să-l adore cu leşinuri -, trupul era o încununare a omenescului, iar sportul era o încununare a trupului. Din amestecul de joc şi reguli al sportului îi veneau corpului heralzii prestigiului şi strălucirile ardorii. Faptul că autori moderni dintre cei mai importanţi au scris pagini pătimaşe despre fotbal sau tenis n-ar fi mirat pe un antic. În vremurile vechi, nimic nu era mai străin spiritului decât discreditarea muşchilor şi a mişcării. Trupul tânăr şi plin de vlagă, dispus să intre în confruntarea deopotrivă ludică şi disciplinată a sportului, era una dintre figurile canonice ale timpului. Sportul nu era adulat ca astăzi, dar era practicat cu un fel de tenacitate jovială, care îmbina prospeţimea şi eleganţa.

Cum arată, pe fundalul acesta vechi şi blazonat, viaţa sportivă de la noi? Întrebare retorică, fireşte. Ca aproape tot ce se întâmplă în această ţară, sportul cunoaşte o degringoladă în care sărăcia, hoţia şi lipsa de orizont îşi dau mâna euforic. E suficient să iei oraşul la pas pentru a vedea asta. Oamenii obişnuiţi se mişcă puţin şi numai cu vehicule, iar tot ceea ce ţine de sportul aşa-zicând profesionist e în suferinţă. Câte arene îi ies pietonului indigen în cale, atunci când trebăluieşte harnic prin oraş? Câte săli de antrenament valabile, în care să nu urle delăsarea şi mizeria, avem la dispoziţie? Cum este tratată materia "educaţie fizică" în şcoli? Sunt întrebări pe care nu are rost să le înmulţim. Ştim cu toţii că situaţia îmbină tragicul cu grotescul şi că rezultatele se văd din ce în ce mai limpede: la nivel de vârf, sportul autohton nu mai izbândeşte decât în mod accidental, sub semnul miracolului. Timpurile în care fotbalul şi handbalul şi atletismul mondiale erau dominate de tineri români sunt apuse de mult. Tot astfel gloria unui Năstase sau a unui Hagi. Trăim din succese puţine şi răzleţe. Iar din cele pe care le-am avut, astăzi ne-au rămas doar săli de sport igrasioase şi un munte de nostalgie. La trecutu-ţi mare, jalnic viitor... Nimic din supleţea aristocratică a trupului antic nu mai discerni în sportul nostru de azi. Gândiţi-vă o clipă cum arată fotbalul contemporan. O mână de derbedei-jucători care abia suportă cantonamentele, şi care sunt mesmerizaţi numai de cariera buzunarelor lor, se află în posesia absolută a unor derbedei-patroni şi joacă, etapă de etapă, în aplauzele unor derbedei-suporteri care te sperie prin brutalitate şi fanatism. Derbedei la toate nivelurile: pe teren, în tribună, la lojă, în vestiar. Fireşte, nu e cazul să uităm că există şi excepţii în toată această bolgie: nu lipsesc, şi nu vor lipsi niciodată, fotbaliştii curaţi şi serioşi, suporterii candizi, patronii de club care fac un oarecare efort de onestitate. Dar peisajul general, cel care dă tonul, este deprimant. Acolo unde anticii puneau la bătaie nobleţe, modernii valahi livrează vulgaritate şi goană după bani; acolo unde anticii glorificau efortul dezinteresat, astăzi totul este prins într-un sistem competiţional nevrotic, din care toată lumea iese stoarsă de energie; acolo unde cei vechi făceau posibile strigătele literate ale poeţilor, azi nu mai e loc decât pentru plebeitatea relatării de presă.

Dar pentru că am ajuns la presă şi, prin aceasta, la felul în care este reflectată viaţa sportivă în agora autohtonă, să ne punem şi altă întrebare: merităm noi să avem mai mult? Merităm noi, românii, spectacolul unei vieţi sportive frumoase şi nobile? Mă tem că nu. Felul în care arată presa noastră de profil şi, în mod indirect, felul în care arată consumatorul autohton de sport nu încurajează un răspuns optimist. Concentrarea maniacală pe fotbal (ca şi cum alte întreceri nu ar mai exista), atenţia excesivă dată competiţiei interne (ca şi cum dincolo de ţărişoară lumea n-a descoperit încă mingea), precum şi slinoasa curiozitate cu care sunt înconjuraţi jucătorii şi viaţa lor privată (azi nu avem ştiri despre sport, ci despre sportivi), sunt lucruri pe care nu le putem deplânge destul. Fireşte că există un Radu Cosaşu, un Traian Ungureanu, un Cristian Tudor Popescu. Fireşte că redacţiile produc regulat şi analize serioase, cu aplicaţiune tehnică. Fireşte că tehnologiile grozave de astăzi ne aduc în casă şi transmisiuni decente ori programe de ştiri corect gândite şi redactate. Dar, cum spuneam şi mai sus, tonul o dă versantul celalalt. Tonul îl dau izbeliştea, huliganismul, malonestitatea. Un copil care priveşte astăzi către fotbal, în România cel puţin, nu descoperă un univers nobil şi solar, în care entuziasmul muşchilor şi al visurilor sale să-şi găsească un debuşeu. Vede doar un circ policrom, în care nişte juni corupţi, mai mult sau mai puţin talentaţi, fac totul pentru a obţine bani rapizi şi strălucire mondenă: fac sluj pe lângă patroni şi galerii, fac sluj faţă de o presă robită şi înrobitoare.

Cât despre celelalte sporturi, de dincolo de cercul luminos al mondenităţii, mai bine să nu vorbim. Sărăcia şi haosul fac ravagii. Cu excepţia unor talente excepţionale, care ţâşnesc din indigenţă şi o sfidează eroic, peisajul e dominat de lipsuri şi dezolare. Cum e, oare, să fii voleibalist în România de azi? Cu câte umilinţe se plăteşte o carieră de înotător sau hocheist? Gândul se sperie să răspundă. Mai bine privim un pic mai departe, către apus, şi ne amintim că există un Federer, un Messi, un O'Sullivan. Luminile Antichităţii nu ne mai încălzesc în România, dar ele iradiază - cald şi încurajator - dincolo de ţărişoară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer