În familie

Mama îmi încredinţează o pereche de cornuri proaspete prospeţele, toată lumea la masă. Fratele varsă, bineînţeles că din greşeală, draga mea, ceai fierbinte pe mâna mea, o cataplasmă de poveţe despre igienă, atenţie, generozitate faţă de semeni şi apoi o porţie de marmeladă. Nu venim destul de des cică, ce-am mai făcut, poate ar fi bine să ne împacheteze nişte cornuri, aşa doar în caz că ni se face foame mai târziu. Poc, un ziar peste ceafa rozalie a tatei, nu se cade să stai cocoşat, tata înghite pe nemestecate o felie de pâine ca să-i facă în ciudă, fratele îşi amestecă intruziv plescăiturile în conversaţie şi mă loveşte aleator cu piciorul pe sub masă. Tata e indiferent, nu prefer nimic fetiţo, dar îşi exprimă opinia despre lişiţe care, în mod evident, nu se sperie atât de repede ca raţele, a descoperit că plimbările scurte îi fac bine, te ajută sa mai uiţi de necazuri, dar şi să te lungeşti în fotoliu e bine, mă rog, atâta vreme cât şi mama ta e de acord.
 
Ignor criza de panică a bunicii, a înghiţit prea mult lichior şi îi e frică să nu se înece cu bomboana, precum şi ziarul de camuflaj al bunicului, la adăpostul căruia îşi extinde supleţea braţului drept pentru a ajunge din urmă o rămăşiţă surghiunită de ţuică. Nu mă uit la frate, iau la pachet cornurile şi, când să mă retrag cuviincios spre uşă, mama mă trage deoparte şi mă face părtaşă la o confesiune.
 
Nu ştie cum să stimuleze plăcerea vieţii în doi, nu are pretenţie la Filemon şi Baucis, nu vrea să încolăcească în jurul vrejului de fasole care e tata făptura ei contemplativă, nici contopirea opărită a sexelor nu o atrage, visează la o obişnuinţă mormântală, fără surpriza apăsătoare de fiecare dimineaţă când îl vede respirând de partea cealaltă a patului. Pe verso adnotează că l-ar strânge cu uşa la revenirile acasă sau ar urmări evoluţia precipitată a pneumoniei în urma unei şedinţe de bondage în beciul răcoros al familiei, ar mai fi multe de adăugat, dar se simte nevoită să o întrebe tare pe bunica dacă a mâncat, părea că vrea să aţipească.
 
Sunt destul de neştiutoare într-ale amorului îi răspund stingheră şi sunt în convalescenţă, ceea ce îmi diminuează încrederea în lucrurile mărunte. Tata ne întrerupe, carnea nu mai are gustul de altădată, fără să însemne că gustul de dinainte era mai bun, doar diferit, mama zâmbeşte catifelat, bunicul râgâie jenat restul amintit de ţuică, fratele a plecat demult, bunica e convinsă că era mai bine când se spunea popou, cur sau fund e un mod jignitor de a te adresa cuiva.
 
Mama e revoltată, existenţa lui tata se opune principiilor ei despre relaţia cu umanitatea. Am auzit că e util să te îndrepţi spre anii de început, să văd faţa puhavă că se usucă şi cade, burta în poziţie de reflux, standardul unei priviri cvasiinteligente, o strângere de mână în momentele de suferinţă sau extaz, scrâşnetul violent al retinei în clipele de furie, cutezanţa ridicării unei sprâncene în onoarea îndoielii, un semn oarecare că dincolo de pereţii de carne fleşcăită bate un suflet.
 
Reconstruim visul copilăriei, mama se descotoroseşte de dinţii mari care macină cornurile proaspete prospeţele, eu uit lovitura de graţie a maturizării, ne statornicim statuar pe scena avanpremierei vieţii de familie. Pentru mine e reverenţa optimismului, admite mama, siguranţa cu care urcam pe treptele plăsmuirii. Aveam parohia plină de enoriaşi entuziaşti, împachetasem lumea într-un pătrat, pe care îl strângeam cu satisfacţie în pumn, nu simţeam anotimpurile care mi se scurgeau printre degete, munţii înţepându-mi pielea cu vârfurile lor înzăpezite, doar o mulţumire indolentă, întreţinută cu voluptate de corpul tatălui anexat de al meu.
 
Eu văd o casă albă, frumoasă, ca un cub de zahăr, cu o terasă spaţioasă, pe care un lămâi înflorit o umple de parfum. Stau întinsă în camera cu vedere spre uliţă. Pe perete e agăţată o tapiserie ţărănească cu un ciobănaş, lumina se piteşte în spatele perdelelor, geamul deschis nu lasă să se strecoare arşiţa şi praful verii, nu-mi pot lua ochii de la vitrina ce-şi revelează tainele de dincolo de sticlă. O grămăjoară de nuci pralinate, borcane cu dulceaţă de mure şi fragi, rahat lipicios, garnisit cu zahăr, seminţe de dovleac rumenite în cuptor şi pistruiate cu sare.
 
Şi o noapte pe care evit să o împărtăşesc cu mama. Fratele îmi împinge corpul într-un colţ al patului şi mă delimitează cu o tăietură pe linia golaşă a umărului, urmărim cu curiozitate odiseea firului de sânge, care coboară pe cămaşa de noapte. Te doare, foarte tare, bâjbâi pe întuneric, a ajuns pe genunchi deja, boţim cearceafurile în încercarea de a nu pierde nicio etapă, ne strângem în braţe, fără să putem adormi, îmi povesteşte un coşmar care l-a tulburat. E vorba despre un băieţel pe care îl vede în zare. Mă apropii şi îi bag mâna în gură. Seamănă izbitor de mult cu mine. Am încredere nu ştiu de ce, dar mă muşcă. Fratelui îi e frică de autodevorare şi asta mă face să o înţeleg mai bine pe mama. Cam bruscă trecerea de la dinţii mici înşiraţi pe mandibulă ca nişte perle şi dinţii de greblă de acum zdrobind cornurile proaspete prospeţele.
 
Tata e în aceeaşi poziţie, doarme cu capul aplecat peste faldurile îndoite ale guşii bărbierite. Şi mâine va fi în aceeaşi postură şi poimâine şi mereu. M-am hotărât să nu-l mai scol, nu are rost să-l obligăm să intre în posesia propriei vieţi. Mi se pare o cruzime. Poate bunicii l-ar lovi din când în când cu bastonul peste coaste încântaţi că există cineva mai aproape decât ei de pierderea totală a simţurilor. Dar asta, paradoxal, l-ar trezi, ar întreba ce s-a mai întâmplat şi i-am răspunde că suntem în mijlocul unei telenovele, personajul principal este Alberto care o aşteaptă pe Maria Josefina sub un baobab. Tata nu a avut niciodată vocaţia melodramei tropicale, aşa că ar coborî pe frânghia subconştientului în păduri familiare de fag şi stejar, în ordinea curată a vârtejurilor de verde, ar patrula colonial în subsolul bucăţilor imense de realitate, ar hăcui asperităţile, le-ar lustrui până când ar fi strălucitoare ca vălul radios al zorilor de zi, ar atârna la uscat orice schimbare spontană, s-ar aşeza în fotoliu şi s-ar minuna cum a creat din humă siguranţa somnului de mâine.
 
Bunicii îi surâde ideea, ea s-a bălăcit în clişeul năclăit al vieţii de casnică - gospodină desăvârşită - flirt cu zidarii de vizavi, ce culoare neaşteptată bejul acela elegant - zâmbitoare şi hăhăitoare la petrecerile date de prietenii foarte apropiaţi - încurajând tremurăturile de genunchi dinaintea promovării mult aşteptate - gângurind mulţumiri la cadouri inspirate sau nu - ştergând cu mâneca stropii azvârliţi de gura bunicului, alias partenerul de viaţă, în timpul unei peroraţii despre oboseala unei zile de lucru. Orice ca să fie folositoare. Bunica înţelege monotonia, banalitatea are o savoare uscată care te arde pe gât, dar ne asigură, poate fi înghiţită cu maximum de rezultate.
 
Bunicul se bucură pur si simplu, sunt atât de puţine momentele în care poţi fi fericit. El s-a înhămat la căruţa familiei, galopând în forţă pe câmpiile aride ale strădaniei colective de a duce civilizaţia mai departe. S-a implicat, a participat, a vărsat broboane de sudoare. Şi pentru ce? Acasă îl aştepta, ca un cadou uitat de la Crăciunul trecut, mirosul îmbălsămat al bunicii, dieta cu varză, care trebuia să infirme mitul că partea ei dorsală dezechilibrează balanţa familiei, elogiile despre iluminarea bruscă a tenului datorată tonului vibrant de bleu ciel din bulinele împrăştiate cu parcimonie pe cămaşă, nobleţea cu care îşi ştergea periuţa de dinţi pe marginea chiuvetei, sunetele cu care împotmolea înaintarea vreunei efuziuni sentimentale, doar frecatul podelelor îl ajuta oarecum, îi atrăgea atenţia dacă rămânea vreo pată şi nu se lăsa impresionat de rugăminţile de a îşi scoate pantofii când intră în casă, o încuraja să exerseze mişcarea de du-te vino, face bine la libido.
 
Mama prinde curaj şi mai face un pas, dincolo de obişnuinţa mormântală. Vrea să treacă rapid printr-un număr galopant de trupuri şi să le epuizeze până când nu mai rămâne decât un oftat. Viitorul îi surâde molcom ca o invitaţie la vals. Dacă închidem ochii, ne ridicăm din patul conjugal şi ciupim de obraji băieţi rumeni, fără să ne lăsăm frumuseţea să pălească sub privirea ternă a singurătăţii în doi. Mama nu a pierdut obişnuinţa de a vorbi la plural despre ce va să vină. Prea multe mese în familie şi copii rupţi din propriul trup pentru a fi lansaţi cu strângere de inimă în lume. Ne ţinem strâns de plăsmuirea speranţei, alunecând doar uneori, pe la curbe, păcălite de gravitaţie. Visul e buclucaş. Uneori e o umbră şi mama pare că se ţine firav de ea, doar cu buricele degetelor, alteori se smuceşte şi nechează ca un cal nărăvaş. Încerc să mă sustrag, tăind firele care ne ţin împreună, dar, mai întâi, hotărâm în unanimitate declinul tatei de pe scaunul din capul mesei şi deplasarea lină, subtilă, permanentă pe fotoliul din sufragerie.
 
Braţele familiei lipsite de vlagă, atârnate pe marginea patului de suferinţă al deciziei comune, mirosul crocant al cornurilor, şuieratul respiraţiei regulate a exemplarului masculin anterior menţionat ne îndeamnă să plecăm spre treburile noastre. Între timp, mama se pierde dincolo de zare. Dacă s-ar ridica linia orizontului, ar putea fi observată alergând cu o plasă pentru fluturi în mână.