La oraş

S-a trezit pe la vreo patru. Nu pentru că ar fi avut ceva de făcut, ci pentru că aşa se obişnuise de pe vremea când încă mai avea animale de hrănit şi soţ de plecat la muncă. Acum mai are vreo două-trei găini care să-i ţină companie şi să o facă să-şi găsească de treabă. Să o facă să se simtă utilă. Şi să uite de singurătate. Se îmbracă cu gesturi greoaie, îşi pune şi broboada. Se mai gândeşte un pic. Îşi scoate broboada şi îşi mai pune şi o căciulă. O fi mai frig la oraş, acolo, se gândeşte. Nu-i plac drumurile astea. Nu înţelege cum pot oamenii aceia să stea între betoane, să nu se sufoce de atâtea maşini şi să fie atât de agitaţi. Şi toată hărmălaia aceea mai ceva ca a unui stol de gaiţe! Cu gesturi mărunte îşi verifică banii ascunşi într-o batistă, buzunarele să vadă dacă n-a uitat vreun leu prin ele, fusta dacă e aşezată la dungă. Îşi îmbracă paltonul curat, dar ponosit şi care, fără să ştie, are un uşor iz de fum de la sobă.
 
Iese pe poartă exact la timp cât să prindă autobuzul. Este aglomerat. Noroc cu vârsta că altfel ar sta în picioare. Se întreabă unde s-or duce oamenii aşa de dimineaţă. Îi cunoaşte aproape pe toţi şi ştie că mai bine de jumătate dintre ei nu muncesc nici la oraş, dar nici la câmp. Fiecare cu ale lui îşi spune în gând. Cu ale lui, cu ale lui, dar ia uită-te cum zâmbeşte şi se poartă fata lui Gheorghe din susul uliţei. Tinerii ăştia nu mai au nici o ruşine. Pe vremea mea nu ar fi îndrăznit o fată să fie aşa necuviincioasă. Drumul nu e cine ştie ce lung, dar o prinde somnul. Moţăie, dar tot trage cu urechea la ce vorbesc cei din jur. Ca prin vis îi aude vorbind despre unul sau despre altul. Încearcă să ţină minte tot ca să poată spune când s-o întoarce şi vecinei.
 
Gata. A ajuns. Coboară şi se opreşte brusc blocându-i pe ceilalţi. Oare şi-o fi luat toate hârtiile la ea? Începe să cotrobăie prin geantă. Oamenii sunt nemulţumiţi, dar se face că nu îi aude. Răsuflă uşurată: a găsit toate actele. Le pregătise de vreo două zile, de altfel. Le pune la loc în geantă şi pleacă legănându-se uşurel. Îi ia ceva timp să ajungă unde are treabă. Şi nu pentru că s-ar uita în vitrine sau la cei care merg pe lângă ea ci, pentru că îi este frică să traverseze singură şi la fiecare trecere aşteaptă să mai apară cineva. A auzit ea că în oraş te calcă maşina când abia ai pus piciorul pe trecere. Bătrână, bătrână, dar nici să moară călcată de o maşină printre străini nu se face. Aici sigur nu i-ar aprinde nimeni nici măcar o lumânare îşi spune cu obidă.
 
Ajunge. E coadă. Nu o deranjează. Ştia că aşa o să fie aşa că s-a gândit deja să se întoarcă acasă cu autobuzul de şase. Mai schimbă o vorbă cu oamenii că altfel e singură cuc. La cozi din astea află şi ea ce se mai întâmplă prin lume. Nu mai ascultă de mult ştirile la radio şi televizorul i se pare un moft. Mai bine citeşte Vieţile sfinţilor decât să se uite la prostiile alea. Şi aşa nu înţelege mare lucru. Şi de ce şi-ar bate capul?! Ce o interesează pe ea ce fac oamenii prin altă ţară, dacă le e foame, somn sau sete? Ce? De ea îi pasă cuiva?! Tare rea s-a mai făcut lumea, se gândeşte. Şi lasă că dacă ceva e cu adevărat important află de la părinte duminică la slujbă.
 
Ajunge la ghişeu. Brusc parcă se transformă în altcineva. Devine umilă şi se face că nu înţelege ce îi spune femeia aceea din faţa ei. Nu vrea şi poate chiar nu înţelege ce tot îi repetă cucoana aia că trebuie să plătească. Până la urmă, ce e ăla contract?! Şi ce valoare are? Dacă ea nu vrea să mai plătească nu mai plăteşte şi gata. Cu contract sau fără. Toţi sunt nişte hoţi. Trăiesc din banii unei bătrâne. A făcut şi ea o greşeală acolo şi nu o înţelege nimeni. Să plătească ei că doar sunt tineri. Se roagă, se târguieşte, începe să ţipe. Fără succes. Nu îşi dă seama, dar nu e nici prima nici ultima care se comportă aşa. Până la urmă scoate banii şi plăteşte. Măcar a încercat. Îşi întinde iarăşi toate hârtiile. Cei din spatele ei aşteaptă mai întâi răbdători, apoi încep să se agite. Se face din nou că nu-i aude. Dă-i încolo. Ce se tot grăbesc atât să dea bani?! A terminat.
 
Iese pe uşă şi o ia uşurel spre piaţă. Vrea să vadă ce preţuri mai au oamenii pe acolo. Să-şi mai ia şi câteva pâini şi alte câteva lucruri necesare. Parcă e mai ieftină pâinea aici decât la magazinul din sat. Încet, încet îşi umple sacoşele. Se aşază obosită, dar mulţumită pe bancă aşteptând autobuzul. Acum are timp să-şi tragă sufletul şi să se uite un pic în jur. Parcă se sufocă de la atâta praf şi agitaţie. Oare ce i-or face găinile? I-or simţi lipsa? Poate or fi făcut vreun ou măcar. Nu-i plac oamenii care trec pe lângă ea. Sunt îmbrăcaţi prea bine pentru o zi obişnuită, mulţi vorbesc la telefon, nici unul nu o observă. Cu toate astea îşi trage sacoşele mai aproape. Oamenii ăştia nu mai ştiu ce e munca. Învârt două-trei hârtii, stau toată ziua la cafea şi cu fundul pe scaun şi apoi zic că muncesc. Să vadă ei cum e să stai în câmp toată ziua şi după aia să fie cu nasul pe sus. Aşteaptă. Nu face nimic, nu se mai gândeşte la nimic. E obosită şi abia aşteaptă să ajungă acasă. Aici parcă nimic nu are sens.