LiterNet prezintă între 25 și 29 noiembrie 2024 aceste povestiri.
Mai multe informații despre festival puteți citi aici: crossingborder.nl și aici crossingborder.nl/harmen-van-liemt.
Ritualul
Se mai spune că scriitorii și traducătorii sunt indivizi tăcuți, timizi - care preferă să se ascundă în spatele textelor lor - dar stai să-ți spun: nu e nicidecum așa. Întâlnirea cu colegii mei de la The Chronicles mi-a dovedit contrariul. Am vorbit atât de mult încât mă întrebam dacă noi mai aveam capete, sau doar guri. La început a mers ceva mai greoi - logic, de altfel, dacă te afli în holul hotelului Mercure, înconjurat de un interior rece și o lumină la fel de nemiloasă precum țărmul în timpul iernii. În penumbră, arătam mai degrabă ca o adunătură de schelete, gata de o ședință macabră de spiritism scriitoricesc.
Dar în drum spre italian - îmi cer scuze, pizzerie sună prea banal pentru seara aceasta - ceva se petrece. Încet, ca niște motoare vechi care sorb o primă înghițitură de ulei, discuțiile chiar încep să se lege. Alături de mine merge Oana, complicele meu la acest festival. Ea - cea mai în vârstă din grup, eu - Prâslea. Ea - rafinată și chibzuită, eu - un lungan de doi metri, care se împiedică aproape la fiecare pas. Însă, vârsta și înălțimea nu contează zilele acestea; totul mă face să simt asta. Pentru amândoi și în aceeași măsură, formatul acestui festival e o noutate. Ne aflăm în fața aceleași provocări, cu același amestec de entuziasm și tensiune sănătoasă.
Trecem pe lângă biserica Nieuwe Kerk și, dintr-o dată, văd o scenă înaintea mea: grupul ca o sectă misterioasă, în veșminte lungi, în drum spre o ceremonie străveche la lumina lumânării, șoptindu-și fraze unul altuia, care apoi sunt învăluite în limbi noi, asemenea unui ritual care leagă lumi și generații. Fiindcă, de fapt, asta este exact ceea ce facem în timpul festivalului Crossing Border: în fiecare zi scriu un text nou, relicva mea în devenire. Și după, acele cuvinte ajung mai apoi la Oana, care le traduce cu o răbdare aproape sacră. Procesul capătă ceva ceremonial, iar textele noastre dau impresia unor jertfe, create și transmise cu grijă mai departe.
La italian, se discută peste masă, în toate direcțiile. Ce bucuroși vor fi cei din conducerea Crossing Border pentru că "ștergerea granițelor" se întâmplă și la această masă plină de schimburi culturale explozive!
- Ce cuvânt nu există în nicio altă limbă? întreabă cineva.
- Gezellig, bineînțeles.
Mult succes cu traducerea acelui cuvânt, Oana! Și apoi, inevitabil ajungem la Moș Nicolae.
- Da, o sărbătoare jenant de rasistă, trebuie să adaug, însă poeziile scrise cu ocazia sărbătorii de Moș Nicolae sunt totuși... gezellig.
Între timp, Roger - întruparea sindromului impostorului - încearcă să mă facă să mă simt nesigur privind termenul de predare a textului care e deja dimineața următoare, dar, într-o clipită, reușesc să reduc la tăcere acea voce. Trebuie doar să mă uit în jur la chipurile noilor mei aliați din această sectă, pe care-i voi avea alături încă câteva zile, în timp ce-și împărtășesc povești și vin, de parcă ar fi Cina lor de taină.
Așa se încheie seara: nu într-o tăcere sfântă, ci într-o caldă cacofonie de voci și povești. De parcă n-am vrea să ne convingem doar pe noi înșine, ci și pe ceilalți din restaurant, de ceea ce noi știm de mult: scriitorii și traducătorii sunt orice, dar nu indivizi tăcuți, plicticoși.