LiterNet prezintă între 25 și 29 noiembrie 2024 aceste povestiri.
Mai multe informații despre festival puteți citi aici: crossingborder.nl și aici crossingborder.nl/harmen-van-liemt.
Trecutul
Fiindcă aseară am cam exagerat cu paharele de gin tonic, în această dimineață îmi închipui cum vechi scriitori precum Gerard Reve sau Jan Wolkers își mascau mahmureala cu un văl de fum de țigară și bând și mai mult whisky. Având în fața ochilor un peisaj vast ca sursă de inspirație, plin de comorile pe care viața de scriitor li le-a oferit: pungi doldora de bani din drepturi de autor și o vedere către o grădină ce părea chiar desprinsă din Rai. Și uite-mă pe mine aici, cu o pată proaspătă de cafea pe pulover, privind fix la jungla de betoane din Haga, unde cel mai apropiat spațiu verde este parcul orășenesc, iar inspirația e la fel de rară ca un loc gratis de parcare.
Cu toate acestea, ieri am găsit inspirație în centrul orașului, în timpul Serii de Poezie Internațională, într-o sală atât de șic încât semăna cu un decor pierdut din The Crown. Pe scenă - artista britanică Vanessa Kisuule, reîmprospătându-și cu nonșalanță rujul, înainte de a începe. Nu se grăbea deloc, iar când vorbea, spațiul părea să se încălzească. Cuvintele i se rostogoleau de pe scenă tăios și cu un zâmbet tainic, de parcă ne-ar fi împărtășit tuturor un secret.
În timp ce vorbea despre libertate și singurătate, aveai dintr-o dată senzația că poezia e accesibilă, iar teatrul municipal devenea o oază de refugiu, unde agitația de zi cu zi se potolea. Cuvintele Vanessei erau umane, apropiate, vulnerabile și în același timp pline de forță. Altfel decât scriitorii distinși din trecut, care își împroșcau de la distanță audiența cu vorbe înțelepte - nu, poezia ei nu era percepută drept ceva rezervat doar sufletelor luminate, ci tocmai pentru toți cei care uneori se simt pierduți în haosul zilnic.
Mai devreme în acea seară, participasem la reprezentația celor de la De Duyns Salon - Cherry, Don și Django Duyns, o familie cu varieteul în sânge. O singură privire era de-ajuns ca să-ți dai seama că sunt împreună: un șir de generații în care s-au întâlnit magia, forța și spectacolul ce curge prin vene. Se înfățișau pe scenă de parcă acolo era casa lor, iar nouă ni se permitea să asistăm la o sărbătoare în familie. Când Cherry, patriarhul, a început să vorbească despre cum trecutul se infiltrează în prezent - despre război și rădăcinile lui germane - nu se-auzea nici musca. Toți își țineau respirația, cuprinși de poveștile încărcate și de legătura profundă dintre atunci și acum. Până când...
Clic. Țac. Țac-țac. Lângă mine, în lumina pală a înserării stătea un bărbat cu un aparat de fotografiat analog - genul de aparat depășit deja de douăzeci de ani, dar care-ți atrage atenția cu fiecare cadru tras. Clic. Țac. Toată sala s-a întors fulgerător în anii '80, ca printr-o mașină a timpului, iar ritmul reprezentației a început să se poticnească. În mod destul de ironic, această veche relicvă dintr-o altă epocă și-a revendicat locul la fel de apăsat precum poveștile pe care le relatau înșiși cei din trupa De Duyns Salon, ca și cum trecutul încerca să se agațe cu toată puterea de prezent.
Însă, poate acest lucru ne-a dat o lecție neașteptată: nu toate lucrurile din trecut merită un loc pe scena actuală. Amintirile și poveștile frumoase își au locul lor, dar nu este cazul ca totul să revină. Nu e nevoie ca inspirația să vină din fumul de țigară și whisky, din scriitori mari și mahmureli romantice. Uneori este vorba pur și simplu despre ceea ce avem acum, în jurul nostru, în spațiul care se creează dacă avem curajul să renunțăm la o bucățică din trecut.