LiterNet prezintă între 25 și 29 noiembrie 2024 aceste povestiri.
Mai multe informații despre festival puteți citi aici: crossingborder.nl și aici crossingborder.nl/harmen-van-liemt.
Timp și sunet
La Crossing Border se rescriu legile timpului. Timpul se dilată, se contractă, se dizolvă și creează un spațiu care sfidează logica. Aici poți să uiți de ceas, să-ți îndeși telefonul adânc în buzunar. Un minut poate dura o oră, o zi - un moment, o secundă - o eternitate. Acum mi se pare că abia am ajuns, în clipa următoare am impresia că hoinăresc pe-aici de secole. Noi, cei din secta The Chronicles, așa cum între timp am ajuns să ne numesc în glumă, ne-am găsit aici propria versiune a timpului. Timpul nu mai reprezintă o unitate de măsură, ci un loc care se deschide, o lume în care poveștile își trag sufletul.
În acest spațiu atemporal ne atingem încet unii pe alții, ca niște fire care se împletesc într-un model. Prin discuții despre reprezentații, despre ritmul nostru de scris, despre mâncare vegană sau carne la masă și chiar despre termene de predare care se strecoară pe lângă noi, vocile noastre sunt legate în mod inseparabil. Fiecare poveste pe care o scriem, fiecare observație pe care o împărtășim, reprezintă un fir care umple spațiul și ne trage mai aproape unii de ceilalți. Dar ieri am descoperit un strat mai profund decât timpul cuvintelor.
Am urcat pe scenă în perechi. Eu cu Oana, cu textele și traducerile noastre în mână, în timp ce sala aștepta în tăcere. Mi-am citit cu voce tare primele impresii despre festival, fraze care acum par să ducă o viață proprie. Vocea mea își caută uneori ritmul, se poticnește la un cuvânt, dar de îndată ce termin și tăcerea se umple din nou, pare iar că timpul n-are nicio semnificație. Mă așez și mă uit la Oana, care citește cu voce tare același text în română. Nu-i văd fața, dar vocea ei umple spațiul - spațiul nostru. E o voce care intonează sunetele timpului, un ritm care ne permite să ascultăm altfel.
După ce zilele trecute am cunoscut-o ca fiind liniștită și gânditoare, Oana pare să emane o energie perceptibilă fără cuvinte. Dă drumul cuvintelor în română să se unduiască prin spațiu, captează cu fiecare sunet o parte din public și, cu ușurință, îi face să amuțească. În acest moment devine evident că nu se receptează doar conținutul; e vorba și de forța sunetului, de ritmul intangibil care nu încape în cuvinte, dar se leagă de spațiul nostru comun și atemporal.
Același lucru e valabil și pentru ceilalți pelerini de la The Chronicles. Le citisem deja textele, cuvintele lor aveau pe hârtie un glas clar. Dar când și-au prezentat opera cu voce tare, am ajuns să-i cunosc dincolo de cuvinte. Unii se uitau pe foaie, alții își lăsau privirea să rătăcească prin sală. Era o anumită siguranță de sine sau tocmai un tremurat în vocea lor, o ușurătate în ochii lor, pe care doar cuvintele nu sunt în stare să le exprime. Reprezentația a descoperit un strat nou. Am realizat că prin cuvinte vezi doar umbra cuiva. Sunetul întrupează acea umbră.
Și apoi, înainte să mă dezmeticesc, ultima zi a festivalului a ajuns la final. În tren spre casă, vagonul se umple iar cu rutina zilnică, cu ceasuri care-și revendică ritmicitatea. Mă simt ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis, în care timpul n-a jucat niciun rol, în care sunetul și poveștile se puteau mișca liber. În lumea trează în care mă întorc acum, există ore fixe și agende pline, dar o parte din acest vis rămâne cu mine - amintirea felului în care vocile și-au găsit propriul ritm și a felului în care ne-am înțeles scurt timp fără cuvinte.