LiterNet prezintă între 25 și 29 noiembrie 2024 aceste povestiri.
Mai multe informații despre festival puteți citi aici: crossingborder.nl și aici crossingborder.nl/harmen-van-liemt.
Epilog
Și uite-mă aici pe o verandă în Bali, în timp ce noaptea se lasă liniștit și delicat peste copacii tropicali. Aerul e încărcat de mirosuri și sunete care dispar în depărtare ca și cum toate s-ar retrage ca să facă loc pentru ceea ce mi se înfățișează / deschide în față. Lângă mine se află un scaun gol ̶ o invitație tăcută. Știu sigur pentru cine e destinat.
- Vino-ncoace, Roger, șoptesc eu în aerul înserării. Ești binevenit.
E ciudat că-l invit așa de deschis pe veșnicul meu tovarăș critic. De cele mai multe ori vine pe nevăzute, se strecoară ca o umbră, fixându-se în gândurile mele și e gata mereu să facă un comentariu / comenteze ceva. Dar în seara asta sunt eu cel care-l cheamă. Apare bănuitor, privindu-mă jumate întrebător, jumate mustrător. Totuși ia loc și așteaptă. De data asta eu stabilesc cum se va desfășura discuția.
- Deci, Roger, cum ți s-a părut Crossing Border? încep eu.
El ridică din umeri
- Ah, n-a fost prea mare nevoie de mine acolo, mormăie el ca o bocitoare.
Eu rânjesc.
- Oh, ba ai fost acolo, Roger. Doar că de data asta ai stat departe, în fundal.
Se uită la mine cu o privire ce oscilează între uimire și orgoliu rănit. Pentru că ultimele săptămâni fuseseră într-adevăr altfel. Roger n-a mai fost tovarășul meu statornic la Crossing Border ̶ un loc unde timpul își pierdea forma fixă, unde sunetele se topeau într-o respirație comună și unde cuvintele făceau mai mult decât să comunice. Era și el acolo, dar în calitate de actor care își jucase scena cea mai importantă, iar acum privea în liniște din spatele cortinei. Deoarece în fiecare zi îmi creștea încrederea ̶ încrederea în scris, în Oana, în colegii mei de sectă și în forța însăși a limbii.
Mă uit la el și-mi dau seama că nici nu știu bine ce-a ajuns să-nsemne pentru mine în ultimele săptămâni.
- Roger, de fapt suntem prieteni? îl întreb șovăitor, dar ferm.
Chipul i se îmblânzește.
- Ai vrea să fim?
Tonul vocii lui e diferit față de toate dățile în care l-am auzit; pendulează între nesiguranță și un dram de speranță. Îmi pică fisa: se simte singur. Parc-ar fi un copil care în sfârșit e invitat la o zi de naștere după ce până atunci s-a uitat doar de pe margine.
- Dar tu ai vrea să fim? Roger încuviințează timid din cap. Atunci de ce în trecut ai fost așa de necioplit? întreb eu. În felul ăsta nu-ți faci niciun prieten.
Își întoarce privirea ca și cum ar fi prea de tot să admită că în tot acel timp voia doar atenția mea, că toate corecturile lui reprezentau un strigăt surd pentru a fi văzut. Dar poate că e și prea devreme pentru asta.
Deci mă hotărăsc să-l pun la curent cu tot ceea ce a ratat stând în locul lui de pe fundal - despre serile în care vocea lui abia se auzea. Îi povestesc despre festival, despre spațiul atemporal care s-a născut odată cu secta The Chronicles, în care mi-am lăsat să se dizolve / rezolve incertitudinile și am învățat repede ce înseamnă să fii pur și simplu prezent. I-am povestit cum cuvintele mele au prins viață în mâinile Oanei - cum lua cu grijă fiecare cuvânt și-l transforma într-un sunet pe care eu nu l-aș fi putut inventa niciodată.
Roger ascultă în tăcere și, pentru prima oară, pare să se resemneze la gândul că nu e nevoie ca el să fie singura voce. Apucându-mi cuvintele cu ochi atenți și mâini grijulii, Oana era și ea acolo - nu în calitate de reflexie critică, ci ca tovarăș care emană încredere. Și iată-ne aici, eu împreună cu Roger și, undeva în gândurile mele, și Oana. Noaptea tace ca și cum ar aștepta să audă ce mai am de zis. Poate ar trebui totuși să ne oprim aici.
(sfârșit)