Pasăre de Univers, dacă nu îţi place laptele, de ce ţi-ai făcut cuib în Calea Lactee? Mai ştiu că nici căile alternative de comunicare nu îţi plac, dar tu ştii una şi bună. Lumea e a ta, nu-ţ' pasă de-altceva.
Dacă m-aş trânti-n cuvinte ca un om fără de minte?
Tu, Pasăre a Universului... Noi bem lapte de Pasăre de fiecare dată când ne fug ochii pe cerul senin şi de plictiseală trasăm cu buricele degetelor urmele de nori. Şi plouă, plouă, plouă, iar vacile sunt triste. Dar un lucru e cert: nu le lipseşte calciul din oase.
Ia spune-mi, câţi oameni au revelaţii în momentul ăsta? Câtor li se aprind feţele de mirare ori de plăcere? Câţi dintre ei sunt supăraţi, câţi furioşi? Câţi sunt trişti sau au nevoie de o îmbrăţişare sau de un zâmbet? Spune-mi, că simt că nu mai pot.
Mai nou, tot ce e vizibil, brusc devine dar, posibil.
Pe plajă-n amiaza mare, oamenii clocotesc cu gândul la nori, dar mult prea leneşi pentru a-şi ridica degetele de pe nisip. Clocotesc lichidele seminale cu poveştile lor nespuse din seara anterioară, clocotesc în pântecele iubiţilor cu iubirile neîmplinite, clocoteşte berea în cap şi în respiraţie, clocotesc gândurile, sfârâie ţigările şi minţile geniale care în loc să se bucure de soare, îşi preocupă gândurile cu problemele tale existenţiale, Pasăre de Univers! Dar tu n-ai probleme, nu-i aşa? Numai noi avem. Sfârâie şi pielea în soarele cel viu, sub oul tău suprem. Sfârâie ideile pe hârtie, cheful de vacanţă şi cel de iubit. Numai cheful tău e îngheţat, de neclintit.
N-aş avea nicio restricţie să te pârăsc la poliţie.
Mă ard tălpile şi inima, mă trage-n jos plictisul în care mă frământ, neplăcerile şi frustrările provocate de viaţa asta searbădă. Vreau să mă prind de ciocul tău, iar tu, cu limba ta plină de metafore să învârţi planeta şi să mă plasezi acolo unde e cea mai mare nevoie de mine.
De ce nu vrei? De ce nu faci nimic? Ce sunt eu pentru tine?
Pasăre! De ce taci? Coboară din cuibul tău cu lapte şi vino la mine să-ţi dau miere! Sunt un prisăcar pasionat! Aruncă-ţi măcar un ou, să am cu cine mă sfătui. Promit că-l prind într-o pernă pufoasă. M-am pregătit. Am să te aştept. Să nu mă laşi baltă.
Să ştii că m-ai dezamăgit cu oul tău cel necioplit!
Au trecut zile şi zile şi nu s-a întâmplat nimic. Zăceam cu capul pe perna cea pufoasă, în aşteptarea minunii ce urma să-mi pice din cer, aşa cum ne-am înţeles. Când, într-un moment de neatenţie, fără să mă anunţi, ai aruncat oul în mijlocul trotuarului. Încercările mele de a-l strânge au fost zadarnice. Vreau să îţi spun că nu ai suflet, Pasăre a Universului!
Şi totuşi se simte bine când cuiva-i pasă de tine...
Iartă-mă, m-am pripit. La scurt timp mi-am dat seama că nu puteam ridica oul fără ajutorul altcuiva. Cu cât mă chinuiam mai mult de una singură, cu atât mai mult se întindea oul pe trotuar.
Înţelept, Pasăre a Universului, nu am ce zice! Ai o tactică specială de a demonstra oamenilor că nu singurătatea te transformă în erou.
Cum am reuşit a ridica oul, acesta a devenit, în bătaia soarelui tău, un univers in miniatură. Ţin să-ţi spun, dragă Pasăre, că fiecare bătaie în sincron a inimilor noastre îţi este recunoscătoare.
Dacă vrei miere-n Calea ta Lactee, te-aştept la mine-n prisacă. Iar de mai întâlneşti pe cineva ca mine, aruncă-i oul direct în cap, să nu şi-l mai bată aiurea.
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)