Mi-e frică de durerile de burtă de dinainte de spectacole, pentru că am crampe îngrozitoare şi nu mă mai pot concentra la nimic. Mi-e frică să mă dau în tiribombele mari din parcul de distracţii, pentru că îmi tremură picioarele şi îmi pierd echilibrul. Mi-e frică să cad. Mi-e frică să greşesc. Mi-e frică să ies din zona de confort. Nu-mi place să pierd, uneori mă sperie să mă uit la clădirile înalte sau la cer, pentru că mă pierd. Mi-e frică să mă pierd de tot, pentru că mi-e frică să mă caut. Nu ştiu niciodată ce pot găsi în mine.
Cred că mi-e frică de moarte, deşi înseamnă viaţă. Uite, dacă moartea nu ar însemna viaţă, nu ar mai creşte flori pe morminte, iar noi nu am mai rămâne în inimile oamenilor noştri. Nu în minte, pentru că mintea e trecătoare. Inima, însă, ea nu uită niciodată. Dar de unde poţi şti? De asta mi-e frică de uitare, de durere, de neştiinţă. Mi-e frică să experimentez, pentru că nu ştiu de ce mă pot lovi. Nu vreau să fiu o victimă, nu vreau să fiu demnă de milă, nu vreau să încep să bat câmpii. Sau ei să mă bată pe mine. Mi-e frică de momentul în care imaginaţia mea mă va acapara şi mă va ţine prizonieră.
Mi-e frică să fiu vulnerabilă şi penibilă. Uneori mi-e frică să ridic ochii din pământ, să zâmbesc unui străin, să aud anumite lucruri. Mi-e frică să nu mai pot gândi şi mă gândesc că într-o zi se va întâmpla şi asta. La un test sau poate la o îndrăgosteală. Nu vreau să pierd controlul. Nu vreau să mi se taie respiraţia şi nu vreau să pierd nimic pentru un clipit. Mi-e frică, totuşi, să mi se usuce ochii. Sau nasul, sau limba.
Mi-e frică să nu mai ştiu de mine sau să beau până nu mai ştiu de mine. Nu vreau să fiu subestimată şi nici supraestimată. Mi-e frică să dezamăgesc. Nu-mi place să urmez tipare. Mi-e frică să respect prea mult oamenii sau să uit să fac asta.
Mi-e frică să ies la tablă la mate, pentru că mi-e greu să gândesc logic într-un timp atât de scurt. Eu nu pot privi o ecuaţie matematică fără să îi scriu o poveste mai întâi. Probabil de asta m-am dus la profil uman. Apropo de asta, mi-e frică de schimbări şi mi-e frică să fiu sedentară. Mi-e frică de sfârşit. Şi totuşi, copilăria mea s-a terminat. Nu m-am decis dacă vreau să cresc sau nu, dar ştiu că lucrul ăsta se întâmplă oricum. Tot ce pot să fac e să mă bucur de călătorie, aşa cum spune englezul. Numai că eu am o chestie, ştii? De fiecare dată când plec undeva, am impresia că am uitat ceva. Tare aş vrea să nu mă uit pe mine. Aşa că mă voi pune în inimă.
Mi-e frică de câini, deşi îi iubesc. Unul m-a muşcat acum două veri, fără să îi fac nimic. Uneori şi oamenii te muşcă fără să le faci nimic, ceea ce e straniu. Dar culmea e că nu muşcă de fiecare dată din tine, ci din cuvinte şi nu pe ei îi dor dinţii, ci pe tine.
Cu toate astea, nici nu ştii ce mândră sunt de mine pentru că te privesc în ochi. Timpul chiar s-a oprit în loc, cu tot cu inimă şi respiraţie. Toate temerile îmi plutesc deasupra capului. Tu priveşti şi zâmbeşti la ele, eu la tine. Pe unele le ştii şi aşa ne dăm seama că avem atât de multe lucruri în comun.
Acum am ajuns să împărţim temerile şi de unele chiar să scăpăm. Paradoxal, de tine mi-e cel mai frică, pentru că dacă pleci îmi rămân de două ori mai multe temeri cu care trebuie să mă descurc singură. Îţi rămân şi ţie, totuşi, câteva... Vei avea impresia că ai uitat ceva, îţi va fi frică să îţi pierzi echilibrul, să cazi, să te izbeşti de necunoscut şi te vei teme să te uiţi pe tine. Dar să ştii că de aici, de sub sânul stâng, nu te vei pierde niciodată.
Acum zâmbeşte, încă te privesc în ochi. Abia ne-am cunoscut. Sau ne cunoaştem de o viaţă?
- Ilinca, încântată!
(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)