Ani de-a rândul am căutat şi eu acea bucăţică lipsă. Am căutat-o în oameni, am căutat-o călătorind, am căutat-o în senzaţii tari sau rutină liniştitoare, am căutat-o plecând în tot felul de locuri, am căutat-o încercând tot felul de reţete sau modele care nu mi s-au potrivit, am căutat-o în disciplină, în muncă, în schimbări repetate, am căutat-o făcând tot felul de lucruri "interesante", dar poate am căutat-o mai ales în oameni. Nu am găsit-o. Şi sentimentul că nu sunt întreagă m-a urmărit ani de zile.
Însă simt că acea bucăţică lipsă, acea aşa-zisă imperfecţiune, care de multe ori doare, mă face să privesc lumea cu smerenie şi înţelegere, mă face să fiu atentă la tot şi toţi, nu doar la ce m-ar putea întregi. Accept că sunt incompletă, dar e frumos aşa. Încă mai caut, dar măcar acum ştiu unde caut, în interior, ci nu în exterior. Mă mai lovesc de câte un zid, mă mai luminează un fluture, mai vorbesc cu o floare, mă mai rostogolesc înainte şi cad în vreo groapă, dar cu toată căutarea asta, şi aparenta lipsă, de curând m-a izbit un sentiment, ca o revelaţie.
A fost după ce m-am întors dintr-o excursie de două zile la Herculane, unul din locurile mele de suflet, alături de oameni de suflet. M-am întors la apartamentul meu luminos şi colorat, cu flori şi pisică, la jobul printre cărţi, la oraşul în reconstrucţie, la bicicletă, la fotografii (care m-au uimit şi pe mine, chiar eu le făcusem, chiar aşa de frumos fusese acolo?), la aprecierea sinceră din partea unor oameni pe care încă mi-e greu să o primesc (de ce?), la prieteni, la cărţi, la scris, la îndoielile şi luminările mele, şi chiar la solitudinea mea... şi mi-am dat seama că în urmă cu câţiva ani îi invidiam pe oamenii care erau cum sunt eu acum, care trăiau cum trăiesc eu acum. Ceea ce în urmă cu câţiva ani îmi părea că ar fi o parte din bucăţica mea lipsă, acum aveam sau eram, doar că nu mi-am dat seama. Înaintasem ceva pe drum. Adică nu e mare lucru, bucăţica lipsă eram chiar eu. Viaţa mea acum reflectă cine sunt eu cu adevărat. Poate pare puţin lucru, dar pentru mine e mare. Ce lipsea era să fie eu însumi, să trăiesc asta, cu toate imperfecţiunile sau bucăţelele mele lipsă. Ce lipsea era: să spun adevărul tot timpul, să simt recunoştinţă pentru tot ce am, să nu mă cramponez de ce vreau şi de ce nu am, să fotografiez şi să scriu, adică să-mi asum darurile, să cred în Dumnezeu, să cred în mine, să stau cu durerea mea până mă limpezesc, să spun te iubesc fără să aştept să mi se răspundă la fel înapoi, să iert, să simt că am sens, să simt, să fiu cu totul deschisă către oameni, să văd minunea fiecărei zile. După cum vedeţi, nu e nimic în exterior. Şi căutarea continuă...
Cred că dacă nu am avea o bucăţică lipsă, am fi cu adevărat incompleţi.
