(...) Porumboiu e intervievat de o tipă pe care a cunoscut-o pe stradă. Fuma pe o bancă, în timpul proiecţiei Metabolism de aseară, a auzit o gaşcă de români trecând pe lângă el şi când unul dintre ei a venit să-i ceară un foc, i-a răspuns în română. Au făcut toţi cunoştinţă şi o tipă din gaşcă, Titiana, l-a întrebat dacă i-ar da un interviu pentru pagina ei de Facebook. S-a întâlnit cu ea după brunchul cu studenţii români şi s-au aşezat la o cafenea cu câteva mese scoase pe trotuar, identificată de Porumboiu ca un loc unde poate fuma.
Titiana e consultant financiar pentru o multinaţională care a transferat-o pentru un an şi jumătate din Cluj la Boston şi, la începutul anului 2014, şi-a făcut pagina de Facebook Răsadniţa. Spaţiu de cultură Punct, unde a început să posteze interviuri cu oameni cunoscuţi aici (un profesor de business, o ilustratoare). Aseară, după ce l-a cunoscut pe Porumboiu şi a acceptat să se vadă cu ea, a fost ca pe-un norişor de fericire.
Titiana e o pată de culoare în griul primăverii bostoneze, cu o rochiţă neagră cu fluturaşi, o geantă mare maro cu floricele pe care-o ţine în braţe ca suport, un caiet cu coperta galbenă pe care e desenată o maşină de scris cu o coală care spune Remember, ideas become things şi un pix roşu cu buline albe ca o acadea, cu un contur de Minnie Mouse în vârf. Interviul e despre vise împlinite.
Porumboiu, în fâşul bleumarin cu buzunare pătrate ca de salopetă, cu ţigara tremurând între degete, se alimentează cu un espresso dublu, ascultă şi răspunde serios, gândit.
Care ar fi un vis împlinit?
Filmul. Îi povesteşte cum a făcut ASE-ul şi apoi s-a apucat de film, cum în copilărie a vrut să se facă arheolog, apoi fotbalist, dar au trecut repede.
Ce sfaturi i-ar da unui tânăr derutat de 18 ani care vrea să facă cinema?
Să încerce - ceva iese. Sigur că pot să fie piedici, România e o cultură a piedicilor, dar te întăresc. Acum filmul e accesibil, s-a democratizat, poţi să-l faci cu un aparat foto. Sunt regizori mari care n-au şcoală, ca Tarantino. Sau Haneke, care a început după 40 de ani. Până la urmă lupta e cu tine, fiecare are demonii lui.
Care e partea care îi place cel mai mult la meserie?
Scrisul, repetiţiile, castingul. Se pregăteşte mult înainte de filmare - aşa s-a format, cu lucrul economicos.
Mai trec alergători pe stradă, altfel e destul de pustiu. Titiana scrie frumos, ordonat. Porumboiu alunecă în momente de încruntare în care devine un personaj dintr-un film de Porumboiu. Serios, aproape încrâncenat, cu ceva din Buster Keaton, cum îşi descrie mereu personajele. Dar îi şi trece repede. Cum se încheie interviul, propune să schimbăm cadrul.
Porumboiu bea un espresso şi o Cola pe o terasă înghesuită pe un acoperiş din Boston. La parterul clădirii e un cinematograf deschis la începutul secolului trecut, un bastion al cinemaului de autor unde se proiectează filme clasice şi independente, unele noi dar nu blockbustere (săptămâna viitoare, de exemplu, e dedicată cinemaului polonez). Cu soarele cuprinzându-i fiecare rotunjime a feţei, Porumboiu întinde un zâmbet copilăros, se lasă pe spate şi exclamă: "E foarte bine să călătoreşti!"
Îi place să meargă la festivaluri, să se plimbe, să cunoască lume. Pare imposibil să iasă pe stradă şi să nu cheme pe cineva la o bere. Când a ajuns ieri aici şi a văzut ce frumoasă e vremea, s-a gândit c-ar fi mişto dacă şi-ar găsi oameni cu care să joace un fotbal.
În New York s-a plimbat cu un amic şi au fost la o expoziţie de fotografie a lui Robert Capa care i-a plăcut mult. Fotografiile erau făcute pentru reviste, totul trebuia să arate frumos, dar în unele era şi critic politic, adăuga un al doilea strat. I s-a părut interesant cum un fotograf de război a trebuit să se adapteze vremurilor, să fie glossy aşa cum îi cerea piaţa, şi pe de altă parte cum şi-a păstrat vocea.
Vede cum s-a schimbat piaţa filmului, s-a industrializat, a crescut presiunea pe distribuitori fiindcă spectatorii merg tot mai puţin la cinema. Cinemaul care a pierdut teren e cinemaul de autor - în străinătate, că în România n-a avut teren niciodată. Americanii au început să facă blockbustere enorme, pierzând la rându-le teren în faţa jocurilor, a interactivităţii.
Porumboiu are o nostalgie pentru Marele Ecran, dar nu pare blocat în ea. Îşi asumă rolul de regizor dintr-o lume marginală, nu se compară cu filmele americane. Spune că n-a exagerat cu promovarea la Metabolism şi Al doilea joc, fiindcă sunt clar pentru un public restrâns, dar crede că există public pentru orice fel de film. Trebuie doar să ajungi la el.
S-a gândit să se mute în Franţa, în Ţara Bascilor de unde e soţia lui, aproape de Spania. Îi place viaţa de acolo, vinul, peştele, acolo ar vrea să moară dacă îl întrebi acum. Unde mai pui că în Franţa filmele se fac cu bani, nu cu peticeală de unde apuci. Dar nu crede că ar putea scrie în altă limbă.
Cum să facă filme în altă ţară, când abia a ieşit cu poveştile din Vaslui (Metabolism se întâmplă în Bucureşti, cu cel la care lucrează acum o va lua spre Deltă). Pe cât de hămesit e de lumi noi, pe-atât e de legat de cea din care vine. De exemplu, nu-şi schimbă nici de-al dracu' numerele de Vaslui de la maşină, chiar dacă îşi ia claxoane la secundă la semafor. (...)
Acest fragment face parte din articolul de copertă Decât o Revistă #16 (Vară 2014). Citeşte-l integral cumpărând revista de aici: http://shop.
